Dans final/Am ales

Atâta satisfacție câtă produce conflictul ruso-american, nu știu de ce, mie îmi retrezește întrebarea: există și prietenie la fel de manifestă? Prietenia băiețească, nume dat de mine, este leit-motiv în toate scrierile mele. Eu n-am dat încă de ea. E posibil să nu existe. Mă întreb, de pildă, între credința în Dumnezeu sau Allah și prietenie ce aș sacrifica? Răspunsul meu e unul: niciuna. Nu fiindcă nu vreau, ci pentru că nu este posibil. Credința și prietenia sunt inseparabile. Credința, dacă este autentică, acceptă tot ce este credință. Chiar dacă e alta decât a mea. Cu prietenia, lucrurile sunt puțin mai complicate. Dacă există, credința, oricare ar fi, ea este obligatorie într-o prietenie adevărată. Nu poți fi prieten adevărat cu unul care azi crede în una și mâine în alta. O relație de prietenie nu e posibilă fără garanția care este legea. Cartea mea „Evangheliștii” s-a încheiat cu părăsirea mea de către toți așa-zișii prieteni. Este singurul folos pe care mi-l aduce. Ca autor de literatură mi-am permis să fac din Iisus un personaj autentic, profund, genial, eliberat de canoanele de acum 2000 de ani. N-a înviat niciun Lazăr, nu poate fi fiu al lui Dumnezeu. Un Iisus al meu, așa cum am un Dumnezeu numai al meu. Să afli că nu ai niciun prieten adevărat este trist, dar și bucuria adevărului. Rămân fără prieteni, cu Iisus și Dumnezeu, amândoi doar ai mei.