Nu mă vindec. Aseară, juram că nu voi mai scrie. La ce bun?, mă întrebam. Acum 2000 de ani, tatăl filozofului Seneca se întreba la fel. Întrebarea, cum se vede, a rămas. S-au schimbat plângăcioșii. Cu mine, printre ei. Azi dimineață, am mai descoperit unul. Se numește Gheorghe Piperea. Sper că nu l-am notat greșit. Dragul de el s-a pus pe bocit în Cotidianul. Pentru a fi convingător a reprodus un tablou pictat de Edvard Munch în 1983, intitulat „Strigătul”. Urla acesta în fața a ceea ce vedea în jur. Desigur, nimic altceva decât vedem și noi astăzi, și o să tot vedem cel puțin încă vreo 2000 de ani. Articolul, interesat, pe mine m-a cucerit. Intelectual scris. M-a cucerit în felul în care toți ne lăsăm cuceriți cu voluptate. M-a obligat să găsesc vinovații. Și mă tot căznesc s-o fac. În disperarea de negăsire, m-am apucat de scris. Aici, am toți cenzorii. Cine-i vinovat, Doamne, Dumnezeul meu?
Și Dânsul a zis: Eu!
Și mi-a explicat. El a făcut lumea asta și o tot face. Și pentru că nimic nu e perfect, tot o vorbă de-a Dânsului, a zis: lumea voastră are un singur neajuns: nu i-am dat și cifrul de dezlegare. Trebuie căutat. Nu am cum să vă ajut. Nenorocirea e că durează; cam cum ar veni o virgulă pe coloana Infinitului.
Ce era să mai zic? Și fiindcă tot n-aveam ce să mai întreb, m-am obligat pe mine, virgula, să găsesc o soluție: desigur, una de mântuială. Iat-o: nu vă mai plângeți, învingeți! Viața e o luptă, vorba poetului. Lăsați ziarele și paginile de socializare, luptați! Altfel de ce l-am mai născut pe tatăl lui Seneca și întrebarea lui?
