Sicriul e gol. Vântul nu mai bate cu aprige șuierături. Ce era odată lume, porțile din foișorul ei scârțâie a pustiu. Și umbra unui băiet de demult. Singur, căutam steaua polară. Și nimic din ce este omenesc nu-mi era cunoscut. Cel mai viclean își chema legi în ajutor. Și miile de rugăciuni zornăiau cheile de la ușile celui ce va vrea să fie. Și paznicii de noapte. Și morminte primeau și primeau. Și clocotul de a domina. Și fiul cel mare, viitorul bolnav. Și un nepot cu zilele numărate. Și suflete încântate de sine. Sicriul e gol. Nimic n-a existat. Niște himere…
Rostul omului: ceva ce se naște și moare ca să renască. Și fiul bolnav. Și nepotul, fără zile. Și râsul nu mai e râs. Sunt zbuciumuri. Și-n jur, gol. Unde-s oamenii, alături de care am fost unul? Și asurzesc de atâta noapte. Și paznicii de seară. Și morminte tot primesc, primesc… Și-un Iisus râde, surprins, în sfârșit. Și lumea, de la un capăt la celălalt al ei, țipă victorioasă: A vorbit mântuitorul! A zis: hă, hă! Altă minune…
