Dans final/Minuni și numai minuni

Mulțumesc, Doamne! De două ori „mulțumesc”. Întâia oară, pentru că mi-ai ascultat ruga și ai avut grijă și de escroci, de lichele și creaturi de nimic. Și ei sunt oameni. A doua oară, fiindcă mi-ai arătat că aceștia nu doar că există, dar se înmulțesc în proporție geometrică. În puhoaie. Și ce puhoaie! În cascade. Oamenii conform noțiunii, cu bunul lor simț, au rămas credincioși pandemiei, au rămas în casele lor. Nu mai sunt de văzut. Nu mai vezi unul nici măcar accidental. De nevoie, am făcut apel la nărăvul vechi. N-am mai fost omul știutor în toate câte sunt pe pământ și, în mod cu totul deosebit, în politică. Și am zis, frate, și-am zis soră. Și iată, Covidul ucis, sau aproape ucis. Am trăit emoția. Nu emoția în fața a ceva. Am recunoscut emoția aceea autentică. A sufletului. A veacurilor trecute. O purtau doi vecini: Ninel și Cami.