Sunt irecuperabil. Nu mă crede nici dracul, și totuși o spun. În pauza fără televizor și presă scrisă, am uitat cine sunt. Și ieri, după un șir lung de nedumeriri, mi-am zis: ca să aflu ce-am pățit, e musai să mă vâr printre ceilalți. Aveam nevoie de picioare – nu mai contam pe ele. Să telefonez prietenilor – pe unde or fi? Dar existau forumuri. L-am ales pe-al unui compatriot drag mie, un conte. După ce-am citit primul comentariu, m-am blocat. O insă zicea că domnia sa nu discută cu oricine… Mai întâi se interesează unde s-a născut celălalt, ce școli a terminat, ce funcții a deținut… Sigur, era ziaristă. Sau cum zice Rashid, un personaj al meu: „Oamenii place mărunte, nu grosul.” Iar eu mi-am zis: presa, draga de ea, s-a întors la anii ’50. Nu m-am lăsat și-am continuat să citesc. Nicio analiză. Doar biografii. Și scorneli. Și neamuri. Și injurii. Și jigniri. Și portretizări grotești. Și „p-a mă-ti”, Și insulte. Și batjocuri. Și găinării. Și meschinării. Și descoperiri polițiste mizere. ȘI… mi-am pierdut răsuflarea. Mergeam înapoi. Cădeam aruncat în hău. Și nu mă opream. Ce vedeam, ce citeam, totul era aievea: aveam de-a face cu alegătorii. Respectiv, cu cei care aleg…
Era simplu ce-aveam de făcut: să privesc la cei aleși. Și-am făcut-o, n-aș mai fi ajuns să mă nasc.
Nu eram recuperabil. Văzusem, vorba lui Rashid al meu, văzusem „grosul”. În spațiul unde comunitatea are grijă să adăpostească mai ales curățenia spiritului, am văzut altceva. Doar ură și văicăreli. Liiceanu, adulatul filistinilor, m-a oripilat. Mi-a umilit credința cu mărunțimea spiritului său de parvenit. Și niciun alt copac nu-și revărsa natura în sufletul meu.
