Eu, unul, n-am trăit zile mai luminoase decât acelea petrecute la Praga, în primăvara lui ’68. În luna aceea am dat cu nasul de ceea ce numim – fără contururi limpezi – demnitate umană. Atunci, tancurile rusești huruind pe străzile capitalei cehe n-au trezit conștiința americanilor, mari consumatori de libertate – și nici a adoratorilor acestora.
Astăzi, un neam cu virtuți istorice insignifiante, dăunător vecinilor ca nimeni altul – mă refer la ucrainieni – trezește CIA și pe cine mai e pe-acolo, la zeci de mii de kilometri. Și nimeni nu știe de ce. Și nimeni nu se întreabă: ce s-a întâmplat între Ucraina și Rusia în ultimii 30 de ani? Ce i-a apucat pe ruși, nitam-nisam? Și ce i-a apucat pe americani tot nitam-nisam?
Încât, atâta neștiință a trezit corul de papagali de lingăi și linși, desigur. Unul dintre cele mai omogene coruri din câte au existat și există. Cu câteva vorbe aristocrate, printre care și suveranitate.
Noi românii cunoaștem esența suveranității. Într-o singură noapte, un trimis de Washington la București, domnul Gorman, a schimbat Constituția României, ca pedeapsă pentru că poporul român a votat împotriva guvernatorului ales de mai-marii bucatelor.
O planetă de papagali. Papagali și atât!
