Jurnalul Annei Frank. Film. Un ins îmbrăcat nemțește. Un actor, desigur. Cu armă în mâini și legea războiului în cap. Ajunge la un alt ins, căzut pe caldarâm. Acesta, fără armă, neapărat de lege. Întâlnirea se soldează cu un bocanc al primului ins în figura celui de-al doilea. Cu o forță rar întâlnită. Eu, privitor, mă întreb: care dintre cei doi e mai cinic, soldatul ori actorul? N-am răspuns. Pe soldat, nu-l cunosc. Pe actor, da. E viu, mă întâlnesc cu el la cârciumă.
Și mă întorc la film. Eu sunt cel căzut pe caldarâm. El, actorul, soldatul care mă face zdrențe. Un asemea rol, îmi zic, nu poate fi interpretat. Doar povestit. Regizorul a ales varianta imaginii. Am deja la dispoziție trei personaje: soldatul, actorul și regizorul care a ales imaginea. Pe cine scot din cadru? Pe neamțul soldat, pe actor sau pe regizor? Risc să devin eu însumi un personaj. Mă salvez, aleg rolul celui uman. Îl scot din cadru pe saldatul neamț. E militar. Execută un ordin. Nu are de ales. Actorul și regizorul au de ales. Și aleg: un bocanc, real sau impreovizat, în capul celui fără apărare.
Soldatului, înțelegere. Actorului și regizorului, ură. Pentru ei, lumea este o luptă în arenele romane. Învingătorul trăiește.
Iar eu continuu să mă întreb: ce e de făcut? N-am de ales, câtă vreme nu există limită în averi. Omul este ce-am văzut.
