Dans final/Ora cinci dimineața
Scriu sau nu? Dacă nu scriu, de ce mai trăiesc? Să dau scrisul meu spre lectură ori nu? N-am niciun preot care să mă asculte. Există totuși vreo 30 de inși care mă urmăresc. Unii dintre ei, ca să fure ceva de la mine. E-n ordine. Viața urcă pe traiectorii neștiute. Punctul unde mă găsesc acum este cel de veacuri. Al micii- burghezii. Al acelora care, din nimic, se chivernisesc cât de cât. Și o iau pe arătură. Nimeni nu mai e ca ei! Lumea este redusă la chipul lor.
Am citit ieri povestea un ucraniean stabilt în România, citat de Ionuț Popescu. Știa absolut totul despre Ucraina. Un Zelenski ieșit din negură. Sărmanul nu avea nicio vină. Scosese capul. Era văzut. Și-n spate, o realitate cumplită, complexă, de care nu avea habar. Atunci am înțeles: maladia acestui început de vec este mica-burghezie, tăcută în veacuri. Secolul se trezește sub amenințarea acestei virgule ieșite din gramatică și intrată în politică. Nu insul este pericolul. Acesta, pericolul, există de mii de ani. Pericolul este cel ce-l citează. Cel cu vătraiul. Scoate la suprafață pleava trezită din nimic, pe cei ca el.
Dans final/Și, iată, ora 12.00
M-am trezit neliniștit. Incriminasem o categorie socială – mica burghezie. Pe vremuri, glorificasem o altă categorie socială – proletariatul. Aceasta din urmă s-a dovedit a fi un fiasco. Ceva excesiv de găunos. Și, iată, astăzi, criticând-o, mica burghezie, în piață, e la putere. Ceva nu e în ordine: o dată greșesc glorificând, a doua oară greșesc oropsind. Practic, greșesc mereu. Și, oroare!, lumea merge mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mă uit pe cer. Stelele care au murit nu se mai văd. Universul merge mai departe ca și cum etc. Și gândul sinuciderii care se topește, ca și cum n-ar fi fost. Și brusc, iată, nu mai sunt neliniștit. Exist. Ce onoare! Am insomnii, și leucemie, și câte și mai câte. Dar exist. Mulțumesc, mamă! Mulțumesc, tată! Mulțumesc, Cosmos! Mulțumesc, Talida, soția mea.
