Un prieten, nevăzut de mult, mă întreba ieri: Ei, tu, nebunule, cum te mai simți? Și i-am zis: Timp îndelungat am trăit cu un singur gând. Tu. Și cu o singură dorință: să ies din ospiciu, unde mi-ai fost singurul prieten.
Și?
Și am ieșit. Târziu, dar am ieșit. Am stat o vreme așa. Și am tot stat. Te-am așteptat. În jur: nimeni! Neneorocirea e alta. Nu mă mai pot întoarce în ospiciu.
Nici tu nu mai exiști.