Știți, desigur, că am murit la 82 de ani. Ce nu știți e că m-a ucis memoria, dragostea mea de când eram mic – adică o dragoste pe care o purtam în mine de când eram mic și m-a-nsoțit pe tot parcursul vieții. Și-i mulțumesc. Mi-a zis, mai ai de îndeplinit o singură misie, aceea de a muri sărac și liber. Ești puternic cum n-ai mai fost vreodată. E timpul să iei în seamă vârsta. Dacă vrei să mori sărac și liber, visul cel dintâi, treci la treabă. Și am trecut.
Când mă văzu cum arătam, în cazaca ponosită, cu o lumânare în mână și chipul hotărât, Sașa, fiica mea cea mică, înțelese totul. Mă întrebă dacă mama știe. I-am zis să aibă încredere în mine, știu ce fac. Pornii, apoi, spre grajd, pentru a porunci să fie înhămați caii. Se lumina de ziuă când trăsura, încărcată cu mine și doctorul Makovițki, se apropie de primul sat. În câteva izbe scânteiau lumini. Primele fumuri se înălțau spre cer. Doctorul Makovițki îmi propuse să mergem întâi în Basarabia, la muncitorul moscovit Gusarov, un adevărat tolstoian. Eu o anunțasem pe Sașa că mai întâi voi trece s-o văd pe Maria, sora mea, la mănăstirea din Samardino. Apoi voi lăsa totul în voia inspirației.
În stația Sciokino trebuirăm să așteptăm o oră și jumătate sosirea trenului. Fiecare minut scurs îmi mărea spaima să nu fiu ajuns din urmă de soață. Până la Gorbaceaevo călătorirăm în clasa a doua; acolo trebuirăm să schimbăm trenul și urcarăm într-a treia. Vagonul era înțesat de călători, din care, mai mult de jumătate, fumau mahorcă. Ne refugiarăm, în cele din urmă, pe platforma din față. Eu eram sprijinit de baston; unul prevăzut cu scaun pliant. Ce bine-i să fii liber! Identitatea îmi fu în curând descoperită de tovarășii de călătorie: țărani, muncitori, un topograf, o elevă de liceu… Topograful mă atrase într-o discuție despre impozitul unic. În spatele meu, un muncitor începu să cânte acompaniindu-se la armonică. În sfârșit, la ora cinci fără zece, ajunserăm la Kozelsk, gara cea mai apropiată de Optina-Pustîni. Imediat, redactai două telegrame. Ambele semnate cu numele convenit cu Sașa: Nikolaev. O rugam să-mi trimită „Eseurile” lui Montaigne, al doilea volum din „Frații Karamazov”, „O viață”, de Maupassant, forfecuțe, creioane și halatul de casă. Cât despre discuțiile cu mama ei, pe care nu le va putea evita, îi dădeam următorul sfat: cuvinte puține, blânde, dar energice..
Închiriarăm o trăsură și furăm conduși la mănăstirea din Optina. Drumuri desfundate, vânt rece, cer negru prin care luna, cu intermitențe, străpungea norii. În arhondaricul mânăstirii furăm întâmpinați de călugărul Metokar, un om amabil, cu barba și părul roșii ca flacăra. O cameră cu două paturi, curată și bine încălzită. Băui ceai cu miere, fără să mănânc nimic. Scrisei ceva în Jurnal și, pe la ora zece seara, mă pregătii de culcare, istovit și mulțumit. Respirând din greu, cu dureri de de spate, ziceam: „Vreau să trăiesc într-o simplitate extremă, să nu cheltuiesc bani decât dacă trebuie neaparat”
Apoi m-am întins și am închis ochii, gândindu-mă la acei pe care îi lăsasem în casa cea veche și albă, la marginea unei alei de mesteceni.
La micul dejun mi se servi meniul mănăstirii: ciorbă, varză și o fiertură de hrișcă gătită cu ulei de floarea-soarelui. Această bucătărie simplă mă încântă.
A doua zi, căutai în sat o izbă de închiriat. Găsii una pe care proprietăreasa, o văduvă, consimți să o închirieze pentru trei ruble pe lună. De ce să merg mai departe? Luasem cu mine 32 de ruble. Îmi voi sfârși zilele la Samardino. Sub acest cer măreț, erezia mea și credința ortodoxă vor face casă bună. Am schimbat planul numai după ce ne ajunseră din urmă Sașa și slujnica ei.
Toți patru luarăm trenul în direcția Rostov pe Don. Planul de fugă prevedea o primă etapă la Novocerkassk, unde ne vom stabili provizoriu, la un nepot al meu. Novocerkassk era la peste o mie de verste, ceea ce însemna, cu trenul, care mergea abia târându-se, o călătorie de 30 de ore. Sașa, foarte înflăcărată, avea impresia că trăiește un roman. Pentru a face să ni se piardă urma, hotărârăm să cumpărăm bilete care se pot prelungi la fiecare gară mare. La capătul puterilor, mă întinsei pe o banchetă. Capul mi se bălăbănea la hurducăturile trenului. Vrui să citesc ziarele de dimineață. Mi s-au cumpărat la stația următoare. Vestea plecării mele se etala în toate gazetele pe prima pagină. Fui uluit.
Curând, răspândindu-se zvonul că mă aflam în vagon, începu îmbulzeala. În fiecare clipă, oameni curioși întredeschideau ușa compartimentului să mă vadă. Sașa trebui să cheme un controlor ca să-i îndepărteze pe inoportuni. Când mă trezii, Sașa îmi dădu să mănânc o supă de ovăz pe care o încălzise la lampă. Am golit cratița cu plăcere și am adormit din nou. Pe la ora 4.00 după-amiază nu mă simțeam bine. Tremuram și-mi clănțăneau dinții. Trenul înainta încet, cu mare zgomot de fierărie. Podeaua pârâia, geamurile vibrau în cercevelele lor, un miros de seu cald umplea compartimentul. La Gorbacevo, doi necunoscuți cu înfățișări suspecte urcară în vagon și se postară pe culoar. Întrebat de Sașa, un funcționar al căilor ferate îi mărturisi că erau polițiști în civil. Între timp febra creștea, eu gemeam. Pentru prima oară simții că n-aveam casă, cămin. Eram într-un vagon afumat de clasa a doua, cu străini în jurul nostru și nici un locșor unde să pot fi așezat. Chiar și doctorul Makovițki își pierduse sângele rece.
Hotărârăm să coborâm la stația următoare. La ora 6.35 luminile unei gări mici, necunoscute se iviră în noapte: Astapovo. Doctorul Makovițki sări pe peron și reveni puțin după aceea însoțit de șeful de gară. Deoarece nu era nici un hotel în târgușor, acest om serviabil, pe nume Ozolin, ne oferi o odaie în casa lui așezată într-o grădiniță, în fața gării, de cealaltă parte a liniei ferate. Era o construcție obișnuită, numai parter, cu acoperișul de zinc și zidurile vopsite în roșu. Coborâi din vagon cu ajutorul doctorului și a șefului de gară și merserăm să ne așezăm în sala de așteptare pentru femei în timp ce ni se pregăteau paturi de cazare. Șeful de gară pusese un mic pat de fier pentru mine chiar în salonul său, din care se scoseseră unele mobile. Cu noptiera și scaunul aproape de pat. O lumânare, chibrituri, carnetul meu cu însemnări, lampa electrică. Totul ca acasă…
Îmi pierdui cunoștința, fui cuprins de ușoare tremurături, apoi mă liniștii și ațipii. În ciuda semnalelor rău-prevestitoare, nu puteam ieși de sub comenzile imperiului vârstei: mai departe, mai departe! A doua zi temperatura scăzu și dorii s-o pornim la drum. Recunoscui în curând că eram prea slăbit pentru a mă ridica. Sașa mă întrebă dacă, în cazul că boala se va prelungi, aș dori să înștiințeze familia. Dar pe mine, gândul că aș putea fi ajuns de fiii mei mărginiți și milogi, mă înnebunea. O rugai să nu întreprindă nimic.
În acea dimineață putui nota într-un carnet câteva gânduri despre Dumnezeu, care-mi veniseră în cursul delirului: „Dumnezeu este acest infinit în care omul are conștiința de a fi un element finit. Omul este manifestarea sa necontenită în materie, spațiu și timp”.
Apoi îl primii pe Ozolin ca să-i mulțumesc pentru ospitalitatea sa. Acest om cumsecade cedase cele mai bune două odăi ale casei ca să ne adăpostească. Înghesuiți într-o cameră micuță, cei trei copii ai șefului de gară râdeau și cântau cu glasuri limpezi. Ascultam aceste cântece vesele și naive, și acest lucru făcea să ne mărească nouă curajul. Tocmai voiam să spun că mă simt mai bine, când mă reapucară frisoanele; junghiuri dureroase îmi săgetau capul; febra creștea zumzăindu-mi în urechi. Doctorul Makovițki, asistat de medicul gării, descoperi la auscultare un horcăit caracteristic la plămânul stâng. Tușeam și scuipam mucozități sanguinolente. Nu mai încăpea nici o îndoială: era începutul unei pneumonii. În fața gravității situației, Sașa, trecând peste recomandările mele, telegrafie lui Serghei, să-l roage să vină de urgență la Astapovo cu doctorul Nikitin. Noaptea de 1 spre 2 noiembrie fu agitată. Inima-mi bătea neregulat, respirația era greoaie, o sete nepotolită mă chinuia.
În timp ce Sașa mă îngrijea la Astapovo, la Iasnaia Poliana un medic și o infirmieră, convocați de Serghei, bănuiesc, o vegheau pe Sonia, care se jeluia și refuza să se hrănească. Îmi scrise, totuși: „Nu te teme că plec chiar acum în căutarea ta. Sunt atât de slăbită că abia mă pot mișca. Și, de altfel, nu vreau să folosesc nici o constrângere. Fă ce ți se va părea că este mai bine. Plecarea ta înseamnă pentru mine o lecție cumplită – o astfel de lecție încât, dacă nu mor, iar tu te întorci la mine, voi face tot ce este cu putință pentru a-ți asigura fericirea. Dar nu știu ce presentiment îmi spune că nu ne vom mai revedea. Liovușka, trezește în tine iubirea și vei vedea câtă iubire vei găsi în mine. Te sărut, scumpul meu, vechiul meu prieten, tu care m-ai iubit pe vremuri! Dumnezeu să te ajute! Cruță-ți sănătatea!”
Deoarece inima îmi slăbea, doctorul Makovițki îmi dădu să beau șampanie. Eu beam șampanie, iar toți cei care intrau în odaie își puneau mai întâi papucii, ca să nu facă zgomot umblând. La ferestre se îmbulzeau curioșii. Nu mai eram, nu mai depindeam de mine… Un pachet care peste câtăva vreme va fi aruncat într-o groapă. La începutul după-amiezei șeful gării veni în goană, tulburat, și o anunță pe Sașa, șușotind în mare taină, că tocmai primise o telegramă de la colegul său din Sciokino: un tren special, transportând pe contesă și familia ei, plecase din Tula și va ajunge la Astapovo pe la ora 9.00 seara. După o clipă de panică, toți cei prezenți, adunați în consiliu, ne venirăm în fire. Se hotărî că o întrevedere între mine și soția mea putea să aibă cele mai grave urmări și că, în astfel de condițiuni, doctorul Makovițki trebuia să folosească autoritatea sa medicală pentru a abate alaiul de la gândul apropierii de bolnav. Sașa era cea mai înverșunată în voința de a o îndepărta pe mama ei: „Am hotărât, zicea, să n-o las să intre! Doar dacă tatăl meu nu și-ar exprima această dorință”.
O lampă cu petrol lumina odaia aproape goală. Pe un pat mic de fier, în fundal, ființa care eram, aflată pe culmea visului de a muri tânăr și sărac, zăcea neluată în seamă. O formă slăbită, cu chipul de ceară și barba albă. Bolnav, cu pleoapele închise și nările străvezii, respiram sacadat. Doctorul Makovițki îi spunea la ureche ceva lui Serghei. Deschisei ochii cu o teamă animalică, în timp ce fiul meu îmi săruta mâna. Am izbucnit în plâns. Plângeam fără voia mea. Plângeam de mila celui ce nu mai eram, dar existam.
Cu puțin înainte de miezul nopții trenul special intră în gară aducând restul familiei. Doctorul Makovițki alergă pe peron pentru a interzice contesei accesul în casă. Doctorul Makovițki se reîntoarse radios și-i linști pe ceilalți. Vagonul special fusese tras pe o linie de garaj, iar călătorii se instalară în el din lipsă de altă locuință. Ei vor rămâne atâta timp cât va fi nevoie, dar fără a încerca să mă vadă, ca să nu stârnească în mine emoții ce mi-ar fi fost fatale. Eu nu eram întrebat.
Știam: când și când fiii mei dădeau târcoale, ca niște paria, casei interzise. Băteau în geam, Sașa deschidea ferestruica și le dădea, cu glasul scăzut, știri despre starea mea. Informați, se reîntorceau la Sonia, care, de supărare, aiura în vagonul albastru de clasa întâi, pe linia de garaj. Dacă, cel puțin, medicii ar fi interzis toate vizitele la soțul ei!
Și defilare de străini în odaia mea: Certkov, Goldenweiser, editorul Gorbunov… Îl dojenii pe pianist că renunțase la un concert ca să vină la căpătâiul meu. Când un mujic își ară ogorul, iar tatăl său stă să moară, el nu-și lasă ogorul, îi spusei. Pentru dumneata, concertul este ogorul dumitale. Trebuia, deci, să-l ari!
O vedeam pe Sonia stând la pândă îndărătul ușii cu geamuri a camerei. Mă plânsei celor din jur. Pentru a mă liniști, trebuiră să acopere ușa cu geamuri cu o pătură. De ciudă, rugai să mi se citească ziarele, corespondența. Indicam febril, cu o poftă nemăsurată, răspunsurile pe care să le dea fiecăruia. Lui Certkov îi dictai o scrisoare în limba engleză și o telegramă pentru fiii săi: „Stare mai bună, dar inima atât de slabă încât o întrevedere cu mama voastră ar fi periculoasă pentru mine”. Înțelegi, îi spusei lui Certkov, dacă vrea să mă vadă, eu n-o pot refuza. Dar știu că o astfel de întâlnire îmi va fi fatală.
Încântată de această punere la punct, Sașa duse mamei sale textul mesajului. O găsi supărată pe toată lumea și fără nici un sentiment de căință.
– Știe că m-am aruncat în apă? întrebă nefericita.
– Da, știe.
– Și-atunci?
– A spus că dacă te-ai fi sinucis, ar fi fost foarte necăjit, dar nu s-ar fi simțit răspunzător, pentru că nu putea face altfel decât a făcut.
– A trebuit să alerg aici cu un tren care a costat 500 de ruble! țipă Sonia.
Și începu cu învinuirile împotriva mea, afirmând că sunt un monstru, dar că, de m-aș face bine, nu m-ar mai părăsi. Vorbește, vorbește, Sașa, ce poate fi mai important pentru mine?
Tulburată, Sașa mai îngăimă câteva cuvinte vagi și părăsi repede odaia.
Împrejurimile stației fuseseră invadate de gazetari. Ei opreau persoanele care ieșeau din căsuța roșie a șefului de gară și le implorau să le dea știri proaspete. Nevastă-mea, care n-avea nici o treabă, discuta bucuros și povestea cu aer tragic versiunea ei asupra evenimentelor.
În Rusia era interzisă fotografierea gărilor. Gazetarii protestau: „Suntem împiedicați să ne facem meseria!” Căpitanul de jandarmi făcu un referat la Moscova, iar autorizația fu dată telegrafic. Mica gară se însufleți de zgomotele produse de declanșarea aparatelor. Dezlănțuiți, vânătorii de imagini luau clișee ale peronului, barierei, grădiniței, câmpiei înzăpezite, noroioase sub un cer umed.
Sergheenko făcea de gardă la ușă și nu lăsa să intre decât pe rarii aleși indicați de Certkov și Sașa. Telefonul suna fără încetare. Telegrafiștii, înecați de valurile telegramelor, cereau întăriri din capitala guberniei. Ministerul de Interne, temându-se de manifestații, înmulțea telegramele cifrate către autoritățile locale: „Luați măsuri! Ține-ți gata, în orășelele vecine, contingente suficiente de poliție călare!” Un detașament de jandarmi se instală la Astapovo.
Gemeam. Dar mujicii? întrebam. Oare cum mor mujicii? Și delir de lacrimi. Limba mi se încleșta, cuvinte incoerente îmi ieșeau din gură. M-am supărat pe Sașa, care nu prididea a le nota.
Toată noaptea făcură cu schimbul la căpătâiul meu. Ațipeam, mă trezeam… Ceream să mi se repete o frază pe care o auzisem prost. Încruntam sprâncenele în urmărirea unei idei și eram incapabil s-o exprim… Mă deșteptam și rosteam cuvinte fără noimă. Cu vârful degetelor simulam scrisul pe cearșaf. Când Varvara Feokritova intră în odaie, o luai drept fiica mea moartă. Întinsei brațele către ea și, cu voce puternică, strigam: Mașa! Mașa!
A doua zi, chemat de urgență, doctorul Berkenheim sosi din Moscova în ajutor. Aducea un pat nou, mai moale, Digitalină și baloane cu oxigen. Refuzai orice îngrijire… Moțăiam, deliram, confundam numele și chipurile… Îi spusei lui Seghei: nu pot dormi, compun, creez întruna, scriu, totul se înlănțuie armonios.
Mă prăbușii cu capul în jos, istovit. Nasul și mâinile mi se învinețiseră.
Camera era cufundată în penumbră. O singură lumânare ardea pe masa de veghe.
Nu știu cât timp a mai ars.
