Nu știu cu ce să încep. Eu, Lucius Annaeus Seneca, nu mă descurc atunci când mi se propune un discurs. Lumea mea este a tăcerii. Italia și populația Romei obosiseră după hărțuielile civile. Renunțaseră cu ușurință și nepăsare la drepturile cetățenești. Acestea ajunseseră doar o marfă negociată în cabinetele unei oligarhii ambițioase. Supraviețuiseră doar câteva grupări de oameni, de proveniențe și profesiuni diferite, pe care, în zilele dumneavoastră, îi numiți intelectuali. Aceștia, singurii, nu conteneau să se opună loviturilor unei puteri bănuitoare, nesigure și crude.
Ce poate face un om ca mine? Să-ntorc lumea? S-o îndrept? E ca și cum Cosmosului i s-ar putea schimba ființa.
Pamfletari de ocazie încredințau versului tot veninul împotriva puternicilor zilei. Iar eu gândeam: Sunt, oare, aceștia, independenți? Pot ei ceva ce eu nu pot? Credeau, nostalgic, la fel ca mulți dintre cotemporanii voștri, că viața politică s-ar mai putea întoarce la formele morale, constituționale. Vedeam, ascultam, și-mi ziceam: alcătuiesc ei un partid organizat? În afara regretului nostalgic, meditează ei mai adânc la necesitățile imperiului și la forma de conducere a comunității?
Domnilor, nu aveam de-a face cu o opoziție politică, ci mai degrabă cu una de ordin moral. Ea nu se îndrepta atât împotriva sistemului, cât mai degrabă împotriva omului care se afla la cârma statului. Acesta și nu faptele politice ale acestuia le avea în vedere. Condamna cu grație intelectuală setea de mărire, orgoliul dominațiunii, ambiția fără măsură, nepotrivite cu rostul conducătorului. Căci insul nu se întreba dacă poporul trebuie ori nu să fie sclav, ci al cui?
Oribil, dragii mei interlocutori! Eu, Lucius Annaeus Seneca, văd în monarhie o formă de stat impusă de natură. Respectiv, acea realitate în care forma politică nu are vreo valoare, fie că e republică ori monarhie. Habar nu are Universul de ele. El lucrează cu produsele proprii. Cu oameni înzestrați din naștere cu necesarul de a transporta în eternitate comunitatea în care s-au născut. Și anume, cu virtuți morale și puterea de a le folosi.
Înțelegeți? Țelul moral, ființa morală reprezintă forța motrice a statului oamenilor. Or, la vremea mea, criza pe care societatea romană o străbatea nu era o problemă politică, ci o gravă problemă morală. Antichitatea, din care ne trăgeam osânza, dădea întâietate preocupării pentru bunătate, dreptate și omenie.
Domnii mei, guvernarea unei țări este, înainte de orice, o operă de educație. Cel urcat în vârful semenilor este spiritul al cărui corp sunt toți cetățenii. Așa cum spiritul pătrunde până în cele mai îndepărtate regiuni ale corpului, dându-le viață, înviorându-le și conducându-le, tot astfel căpetenia trebuie să fie vie și prezentă în cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului. Și, așa cum orice atingere, adusă oricărei părți a corpului, afectează spiritul, tot astfel, suferința oricărui membru al comunității statului se răsfrânge asupra comandantului. Intransigența personală împotriva supușilor săi este un act absurd. Precum noi, cei de față, suntem îngăduitori cu părțile cele mai slabe și mai neputincioase ale trupului nostru, tot astfel conducătorul trebuie să-și verse mai cu seamă grija asupra celor în suferință. Și dacă, uneori, este necesar să taie mădularul bolnav, să vadă bine ca incizia să nu meargă mai adânc decât trebuie. Principele este părintele supușilor lui. El va căuta să îndrepte cu sfatul, cu mustrarea, cu forța chiar pe cei căzuți în greșeală, dar, oricum ar fi, chiar dacă ar trebui să se despartă pentru totdeauna de cel netrebnic, el nu va recurge la ultimele măsuri decât după ce le va fi încercat pe toate celelalte, cu durerea că încercările făcute au dat greș. Clemența este podoaba conducătorilor.
Înțelegeți? Omul comunitar, ca să rămână comunitar, este obligat de natura care l-a creat, să păstreze o cât de mică speranță, să simtă că are de ce apăra ordinea stabilită. Frica supușilor este sentimentul ce poate cășuna unei colectivități. Numai simțind iubirea ce se revarsă de sus asupra lui, cetățeanul poate suporta grelele sarcini ce merg, uneori, până la sacrificiul vieții pentru apărarea ordinii comune. Aceasta, însă, nu este cu putință decât acolo unde demnitatea umană este respectată și unde libetatea este garantată și celui mai neînsemnat dintre cetățeni. Zadarnice sunt, în asemenea condiții, eforturile celor ce cred că pot înlocui libertățile cu spectacole, jocuri și cu tot ce mintea poate iscodi ca sclavia să pară mai ușoară. Pe cine însă îl fură jocul când e în temniță?
Între neajunsurile tiranului este și acela că trebuie să continue cum a început. N-are putința întoarcerii la bine. Nelibertatea se apără prin nelibertate. Greșește acela care socotește că regele poate fi în siguranță acolo unde nimic nu e în siguranță. Căci nu forma constituțională primează, ci valoarea morală. Actul moral este totodată act social. Glasurile vulgare, aplauzele, ornamentele pantomimice ale succesului sunt tot atâtea farse ale puternicilor. Dacă nu poți fi un bun om politic, fii un exemplar tată de familie, un prieten devotat, un binefăcător al celorlalți. Prin acestea poți fi tot atât de folositor societății ca și cum ai fi în primele rânduri ale luptătorilor politici. Contemplațiunea minunilor naturii motivează viața interioară prin rosturi impuse de natură. Cel ce trăiește în cercetarea vieții este conform cu natura, singura normă legitimă a individului.
Ce vă spun eu acum, căci rău faceți de a mă fi căutat, ar putea să vă procure dificultăți în a trăi într-o lume stricată. Practicând întâietatea morală, contribuiți la dizolvarea simțământului de legătură organică între rostul individului pe pământ și primatul bogăției, al puterii de a stăpâni.
Avem două patrii: una, patria cea mică, de care suntem legați prin faptul că ne-am născut într-ânsa, și după care suntem atenieni, cartaginezi etc. Alta, patria cea mare. Patria tuturor. În ea se cuprind zeii și oamenii. Există un drept comun al neamului omenesc. Peste tot ce ne poate deosebi stă omenescul din noi. Toți avem același început. Avem aceeași obârșie. Părintele nostru, al tuturor, este Cosmosul. La dânsul duce obârșia cea mai îndepărtată, prin trepte, fie strălucite, fie umile. Suntem născuți din același element. Nu te face nobil atriul plin de statui afumate. Nimeni n-a trăit pentru gloria noastră. Numai sufletul înnobilează; el care, din orice condițiune, poate să se-nalțe deasupra soartei.
