Nenumărați sunt acești mizerabili și mărunți apărători ai cetățenilor. S-au văzut atâtea edificii umane căzând sub ruine, cu ei în scaune de veghe. Căci, scopul vieții dăruite materiei nu este zidit în individ, ci în comunitate. Ea, comunitatea, asigură continuitatea, veșnicia. Individul nu vizează eternitatea. Este fragil ca huma. Iată o uliță în județul Prahova, în apropiere de Câmpina. Nu are trotuare. Copii cu ghiozdane în spinare vin și se duc la școală. Mame care își plimbă în landouri odraslele abia născute. Bătrâni sprijiniți în bastoane vin și se duc la doctori. Femei singure, bătrâne își cară sacoșele de supraviețuire. Case vechi, de o parte și de alta a străduței, își crapă pereții sub zdruncinăturile circulației nesimțite. Camioane grele, buldozere, tractoare, dube, macarale, cisterne aleargă bezmetic, după orgoliul fiecăruia. Atenționați, patronii au transmis subalternilor rugămintea de a reduce viteza. De atunci vacarmul s-a dublat, încărcat de dispreț și mândrie nemernică.
Nu. Tragedia nu este în sine. Se întâmplă și la case mai mari. Drama acestei realități se numește Poliție. Poliția din Prahova. Ocupată să-și alunge un șef care a luat mită cu ani în urmă. Drama acestei realități este tocmai ușurătatea cu care pacostea pe care o trăiesc oamenii ar putea fi ștearsă cu un simplu semn de circulație, semn promis de luni de zile. Nici nu mai e dramă. E tragedia unui sistem cu mizerabili și mărunți apărători de comunități, aburcați în scaune nemeritate.
