M-am zăpăcit de tot. Respectiv, m-am efemeridizat. Mâine-poimâine dispar, iar eu nu știu nici până acum de ce am apărut. Beethoven, inegalabilul, a compus Simfonia a Noua. De bucurie, poporul german ni l-a dat pe Hitler. Ce-i drept, domnul acesta – dracu, vreau să zic – a făcut ceva curățenie în aglomerația de pe glob. Și astăzi, numărându-i pe cei rămași, constat că au dispărut tocmai cei cumsecade. E la mintea cocoșului că m-am efemeridizat. Alexandru cel Mare, înainte de a muri a zis acele vorbe care au rămas celebre: „Am avut totul și totul a fost nimic”. Ce mă-sa, dar, e viața asta? Să ai totul și totul să fie nimic? Natura care ne-a făcut – îi putem spune și Dumnezeu -, Dumnezeul care ne-a făcut, care a făcut viața, ce-a urmărit? Nu e limpede. Nimic nu rămâne ce este. Și atunci ce este? Ce dracu este ce este, dacă nimic nu rămâne ce este? Un personaj din Biblie zice acea vorbă de adormit copiii: „Ce-a fost va mai fi”. Ce va mai fi, dacă nimic nu rămâne? Și de ce nu rămâne? Dacă faci ceva, fă-l să rămână! L-am ascultat pe Kennedy vorbind. Emoționant. Libertate, democrație, una-alta… Dacă aș fi stins imaginea și aș fi urmărit doar vorbele, aș fi zis că sunt ale lui Rareș al nostru. Într-un fel, am avut baftă cu Iohannis. Nu seamănă cu nimeni. Nici cu el însuși. Și totuși există. Pas de mai înțelege ceva. Scheaun după un pic de lumină. Și parcă, parcă… Citesc în Confucius că lumea e-n stricare. Iată, ea se tot strică de mii bune de ani și nimeni nu ne spune față de ce, față de când se strică. N-am încotro și urc… urc… tot urc… Câteva alte mii de ani, un mizilic totuși, ca să privesc în urmă. Privesc și mă înfior… Tai sunetul. Și râd. Mi-aduc aminte că mai am puțin și plec. Unde plec? De ce-am venit?…
Știu…. A fost un cadou. Poate nemeritat. Nu se strică nimic. Altceva nu există!
