Sau, despre omul fără miezul cu regrete. Dar și fără sâmbure. Fără acel prag-stavilă împotriva slăbiciunilor. Micile „fanariotisme” l-au vârât în pușcărie, decapitând partidul.
Ce-i drept, în starea de spirit generală. Aceea care legitimează apucăturile străvechi, cu îngăduință populară, și băltește cu deosebire întreaga tagmă politică. Se ivise, iată, momentul istoric pentru apariția celui menit să ghideze partidul și, odată cu el, întreaga suflare, pe drumul spre primenire.
Carismaticul personaj de până atunci ce face? Nu vine în fața celor rămași cu inimă deschisă, la vedere, încărcat cu meditația rumegată în ocnă. Nu regretă nimic. Se autoproclamă răstignitul. Îi înjură pe cei care i-au luat locul. Foști prieteni. Ca într-o caricatură a lui Matty. Un tată, cu cracii în sus pe gheață, o patină căzută, își beștelește copilul, cu genunchii îndoiți, dar rămas în picioare.
La mai-marii partidelor, slăbiciunile nu urmează rațiunea. Ei au putere absolută. Iar asta îi împiedică să găsească măsura potrivită. Se sclifosesc în fel și chip, ca într-o casă de nebuni.
