Elogiul mitocăniei

Ne naștem cu simțiri într-o necontenită căutare. Nu se liniștesc nicicum simțirile astea; o așezăm pe una la căpătâi, o părăsim și-o urmăm pe alta. Printre cele mai frecvente porniri pare a fi aceea de descotorosire de zestrea din naștere, niciodată îndeajunsă în raport cu aceea a vecinului, a eroilor din cărți ori a pretențiilor alese.
Cu mulți ani în urmă eram invitatul la masă al unei familii de curând urcată în amvonul social. Discuția a fost acaparată de nevoia gazdelor de a se pune într-o lumină favorabilă și a se diferenția de mediul în care se născuseră. Că, Dumnezeule, ați văzut-o pe Ceaușeasca la Londra, cum era îmbrăcată!? Mârlan te naști, mârlan rămâi!
Mi-a revenit în memorie momentul acela lung, obsesiv și dizgrațios citind editorialul unuia dintre gazetarii de vârsta mea. „În cel mai nepotrivit moment al disputelor politice, chiar în buza campaniei electorale, PSD încasează o serie neagră. Viorica Dăncilă face o vizită în SUA şi ratează o întâlnire cu Mike Pence, pierzîndu-se printre delegaţiile străine sosite în capitala americană şi la New York”. Și continuă astfel, cu argumente de felul acelora din pățania descrisă mai sus, că, Dumnezeule, ne-a făcut de râs! Colegul meu, de fapt, îi reproșa, pe câteva pagini, că, în loc să cheltuiască sute de mii de dolari, bani publici, pentru a fi la înălțimea propagandei lui Iohannis, de a fi și noi, deci, în rând cu lumea modernă, proasta creștere a dat-o de gol.
În realitate, citind, mă simțeam ca într-o baie, baia națională. Fiii unor alți prieteni ai mei, parveniți de curând, nu suportă coafura primului ministru și aerul de analfabetă. Națiunea română este oripilată: cum, Doamne, nu s-a găsit nimeni să pună pe ea niște straie ca la televizor? Nu se mai civilizează odată? Măcar noi, opinia publică, suntem, iată, o națiune la nivelul civilizație mondiale.
Ori, poate, una de mitocani?