Cronica de mai jos a fost făcută de Nina Marcu. Este și ea scriitoare, chiar consacrată, dar eu o știu de pe vremea cînd mi-a fost colegă la ziarul Național. Și o vreme ne-am „pierdut”. Apoi ne-am regăsit pe Facebook și bucuria a fost atît de mare că am păstrat legătura. Și cînd a aflat că Uriașul meu – Nicolae Cristache – deși grav bolnav, a găsit putere să scrie o nouă carte – „Evangheliștii”, care va vedea curînd lumina tiparului la editura eLiteratura, dar se va numi „Anii nemuririi noastre” -, a simțit nevoia să o citească și să scrie despre ce a citit.
Ce a avut de spus Nina Marcu aflați în rîndurile de mai jos. (Talida Covaci)
Este prima dată când citesc o carte semnată de ziaristul și scriitorul Nicolae Cristache. Dar, cu siguranță, nu și ultima. Pentru că, felul în care se abordează tema, acela în care curge scriitura, modul în care se iscă întrebările, la care scriitorul și răspunde, mai mult sau mai puțin, dar, mai ales, mă lasă, pe mine, cititor, să caut, să înțeleg, să răspund, modul provocator în care îndeamnă la reflecții, toate sunt chestiuni pe care numai un condei priceput poate să le inducă omului care citește. E, de fapt, mai mult de atât, căci, scriitura lui Nicolae Cristache și „Evangheliștii” îmi dau, mie, cititor, o satisfacție intelectuală bogată pe care, să vorbim deschis, n-o găsești oriunde, în orice carte.
Plănuisem, pentru că aveam niște treburi stringente, să încep să citesc „Evangheliștii” la sfârșitul săptămânii ăsteia. Dar, am citit, într-o doară, prima pagină. Și pe-a doua. Nu știu când am ajuns la 30. Și am știut că nu mai las cartea până n-o termin. Și, da. Am citit, și-am pătruns în lumea creată de scriitor, și m-am lăsat încântată de spectacolul literaturii. Pentru că e un adevărat spectacol cartea asta. Ai loc bun, în lojă, dacă intri în sală. Cartea nu e scrisă în versuri, dar e ca și cum chiar citești un poem.
În cuvinte simple, în aparență, banal de simple, dar, de fapt nu doar măiestrite, ci și cele mai potrivite, scriitorul îmi amintește de Cehov. Care, la fel, cu cele mai simple și mai potrivite cuvinte, îi bagă-n corzi pe Tolstoi și pe Dostoievski. Avem câteva personaje – pe Agrippina, soția fostului prefect al Egiptului, pe Lucius Annaeus Seneca și pe senatorul Serenus, dar și pe Mela, dar și, o!, pe Rashid și pe Ioan, dar și, indirect, pe Iisus, și pe Nero, și pe Fabius – care, sub pretextul statului la povești, ca între apropiați și prieteni, disecă întreaga filosofie a omenescului și a dumnezeescului. Din noi, din lume, din însuși Iisus Hristos.
Și, din tot ce știam sau credeam că știu când am început să citesc cartea, n-a mai fost nimic, când am ajuns la finalul ei. După ce mi-a picurat în suflet îndoială, după ce mintea mi-a făcut conexiuni pe baza pildelor absolut fabuloase – „Sămânța de grâu moare în spic. Spicul moare în pâine, pâinea în viață, viața în creație, creația în progres. Așadar, sămânța se-ntoarce la semănător îmbogățită, mereu alta. Cu fiecare revenire se împlinește altfel!” – am resimțit o explozie de sentimente. Și am înțeles că suntem, noi, oamenii, în căutarea sensului existenței umane, simțind o lipsă acută de stabilitate a lumii, dar și dispariția reperelor morale.
Poveste în poveste, „Evangheliștii” te ține captiv între pagini, chiar și după ce se termină. Iadul și raiul, adevărul și minciuna, legea și fărădelegea, chiar și Dumnezeu și diavolul, sunt numai cu noi, în noi, și numai pe Pământ. Noi, de fapt, suntem toate și în toate. La fel cum le facem și le desfacem pe toate. Pentru că divinul și diavolescul sunt omenești, ale omului. Și atât.
Ah, și, după ce-am închis, am deschis, am crăpat, am zgâlțâit ușa cunoașterii – umane, de sine, divine – vine finalul regal, apoteotic, total, dumnezeesc, sfâșietor de uman: „Cărțile egal ogor. Vitele, cu iarba. Câinele, cu iepurii. Barza, cu lăcustele. Cicero, scris „De Republica”. Filozoful refuz. Filologul: în Roma doi regi, unul cu tata necunoscut, altul, cu mamă necunoscută. Folosul: zgârcitul, tot zgârcit. Lacomul, tot lacom. Pedagogul, sfat pentru copil. Bunica, sfat pentru nepot. Omul place minuni, nu adevăr. Credința bun. Celui ce are, primește, cine nu are, pierde câtă are”.
Wow! Da, mi-a plăcut cartea! Da, vă îndemn s-o citiți! Da, vă pune neuronii la treabă. Felicitări, domnule Nicolae Cristache!
