„Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!”
Dar mie ÎMI PASĂ!
Multă vreme pentru mine a fost „domnul director”. Căci mi-a fost director la ziarul ORA. Apoi, în 2009, a devenit Uriașul meu. „Cel mai mic uriaș”, a zis el, cînd i-am spus că așa am să-l numesc. Apoi m-a întrebat de ce. „Pentru că ai, în cantități uriașe, minte, suflet și caracter. Doar că nu știu dacă le-am enumerat în ordinea corectă”. Și așa a rămas. Nu doar pentru mine. Treptat, toată lumea i-a spus Uriașul.
Și au urmat cîțiva ani minunați. Ani în care a profitat din plin de faptul că stăteam la Cornu și avea liniștea necesară ca să scrie. Și timp. Nu conta dacă era zi sau noapte. Dacă îl apuca pofta de scris, se așeza imediat în fața calculatorului. Iar mai apoi, cînd boala a început să-i macine trupul, i-am cumpărat laptop. Și, Doamne, cu cît suflet și pasiune scria! Nu, nu era prolific. Era PA-SI-O-NAT! Și avea atît de multe idei! Iar eu m-am simțit onorată că mi-a încredințat spre îngrijire toate cărțile pe care le-a scris cît am fost împreună.
Am început în 2010, cu romanul „Sentința” Pe care l-a semnat „Necredinciosu”, căci tot Necredinciosu semna și editorialele pe care le-a scris, în perioada 31 mai 2010 – 28 ianuarie 2012, în ziarul Sentința. După această dată a semnat editorialele cu numele real. În aceeași perioadă a mai publicat editoriale și în Evenimentul zilei.
Dar, mai ales, a scris cărți.
Și cea mai mare parte dintre acestea au fost publicate de minunații Vasile și Michiela Poenaru, la editura eLiteratura. Și pentru că scrierile lui erau cu adevărat valoroase, Marcel Popa, director la Editura Enciclopedică, nu numai că i-a publicat, primul, „Un erou blestemat/Nicolae Ceaușescu în toată măreția și sminteala sa”, dar a corectat cartea personal.
Nu n-am să mă apuc să înșir titlurile cărților la care am lucrat împreună. Au făcut-o colegii mei, jurnaliștii, (cărora le mulțumesc din suflet), la moartea Uriașului – pe 15 iulie 2026. Eu am să vă spun ce a însemnat munca lui de creație. Pentru că știu. Eram aici, cu el. Vedeam și citeam. Citeam și eram încîntată. Dar el recitea și era nemulțumit. Și refăcea. O dată. Și încă o dată. Și o lua de la capăt. Și tot așa… Pînă cînd zicea: „Da, acum mă regăsesc în cele scrise. E bine. Poți să te apuci de lucrul final”. Și mă apucam. Și apoi veneau lansările de carte… Pînă la un moment în care n-a mai putut să vină și el. Pentru că a apărut leucemia. A urmat cancerul de prostată. Apoi metastazele abdominale. Apoi altele și altele. Devenise un veritabil „colecționar”. Dar s-a dovedit nu luptător, ci erou. A îndurat cu stoicism dureri inimaginabile ani întregi. Chiar și după ce a fost imobilizat complet. Și spunea doar atît: „E normal să lupt. Vreau să fiu cu tine!”
Veți rămâne mereu acest cuplu unic, unit prin pasiunea comună de a scrie – impecabil, dar și prin iubirea voastră de invidiat.
Vă vom iubi mereu, așa împreună, cum vă știm de ani … Amintirea cu voi la Masa Tăcerii din curtea voastră …,Tu, veselă și cu ochii strălucind sincer de bucuria revederii, El, sfătos și înțelept, având parcă toată Veșnicia în față, să-ți explice enigmele din spatele istoriei și prezentului …
De fapt, Uriașul cred că a rămas acolo, la Masa Tăcerii, doar că nu-l mai vedem noi … El deapănă la nesfârșit amintiri puternice, neștiute și nemaiauzite, dar și idei pentru a ne face să înțelegem viitorul. El, Unicul, Uriașul tău și al nostru …