Fără rușine, mândru își poartă semeția. Aceasta-i dă o dulce somnolență. Iar sufletul, flămând nu-i rămâne. Pe aripi îi scânteiază toate podoabele virtuții. De pildă, să nu poftească la slujnica aproapelui. Îi este dor de cei săraci cu duhul. Pe ei, semeția-i îi luminează ca nufărul balta. Fum multicolor i se par ei în fața ochilor săi stătuți. Iată, Dumnezeu l-a lăsat dincolo de om, pentru a crea și restul lumii. Îmbătătoare-i bucuria de a nu cunoaște imperfecțiunea oamenilor. Suferința-i se oprește în pașii ce nu-i umblă pe picioare strâmbe. Este OMUL în așteptarea nemuririi. Această nebunie a fericirii, pe care o simte doar el, cel ce zidește România modernă doar cu suferința păsării de chinurile națiunii din neantul sufletului său curat. Și uscat.
PS: ich selbst, eu singur.
