Dragă Cristel,
Epistola ta m-a umplut de furie. E drept, după ce mi-am șters lacrimile; leucemia este o boală parșivă. Scrisoarea conține gândurile unui învins. Și mă adaugă și pe mine. Rămân, dar în alți temeni.
În „Primăvara de la Praga”, alături de tine, eu am iubit. Tu ai visat. Politic. Mare deosebire. Țin minte diminețile când zorile ne prindeau pe jos, în bucătăria mea, ca să nu trezim copiii. Eram învingători.
Eu continui să iubesc omul, cehul erou. Tu ai capitulat politic. Zici: „Nu există mai binele”. Dar ai rămas român. Românul de atunci însă. Aici e problema ta, Cristel. A voastră, a românilor. Căci, primul vostru președinte, Ion Iliescu, n-a avut prezența de spirit de a rămâne el însuși. A râvnit să se văcsuiască în culorile Uniunii Europene. Slugarnic. Așa s-a împământenit, ușor, slugărnicia. Era, dar era europeană. Al doilea președinte, Emil Constantinescu, a pierdut și el o ocazie unică în istorie. O împrejurare de destin. Aceea de a se opune bombardării Belgradului, capitala singurei țări prietene. Și de a fi primul român care se așază în fruntea țării sale ca un mare bun român. Ceaușescu, mult lăudat pentru neatârnarea sa, pregătise armata și pentru o eventuală chemare a României alături de celelalte țări. N-a fost chemat, e altceva. Amintește-ți gâlceava ta cu ofițerul român întâlnit pe Ceahlău în chiar dimineața invadării țării mele. Ai descris-o în cartea ta „Un erou blestemat”. Acela îți dezvăluia că militarii fuseseră avertizați că forțe ostile urmează să parașuteze diversioniști. Traducerea textului în engleza aproximativă nu mi-a permis să disting dacă parașutarea urma să fie făcută în munții țării tale sau ai țării mele.
De al treilea președinte nu spun o vorbă, nu merită un loc în corespondența noastră.
Și abia acum începe adevărata tragedie. Tragedia ta. Fiindcă e doar a ta. Nu și a mea. Hermann acesta, ultimul președinte, nu are nicio vină. Ați tăbărât pe el în lipsă de cauză. Cristel, omul acesta a fost ales. Ales de alegătorii români. Acolo e hiba. Dacă informațiile pe care le dețin eu sunt adevărate, părinții lui Hermann au plecat în Germania. Sibienii care l-au ales primar pe fiu, în ciuda dovezilor că nu este curat, l-au ales tocmai fiindcă nu este bun român. Atenție mare! Ca și acei sibieni, și alegătorii care l-au votat în funcția de președinte, nici ei n-au o tragere de inimă pentru semenii de aceeași etnie. Dimpotrivă. Iată, se adeverește ceea ce afirmam la început: românii n-au fost sensibilizați de nimeni prin faptul că ar fi un mare român. Nu fiindcă sunt liberali, comuniști ori conservatori sunt iubiți președinții, Cristel. Ci pentru că sunt mari americani, mari ruși, chinezi… N-ai un mare bun român, iei un sas și zici că-i neamț. Dar unul care să asigure că tot ce există în România nu e sfânt.
Și plec puțin din context pentru ați aminti un detaliu: personalitățile europene care au migrat în America au făcut-o pentru spiritul de libertate care guverna acolo. Nu pentru bani. Românii care migrează în America și aiurea nu din iubire pentru spiritul de libertate pleacă. De ce spun asta? O zic pentru că nicio altă țară din lume, poate doar Siria chinuită de războaie, nu este mai văduvă decât România în sentimentul național. Migrația românilor din țara natală este un fenomen pe cât de trist, tot pe atât de adevărat. Niciun român, observ, nu dispune de acel ceva măreț. De acea încărcătura care detonează sentimentul de dragoste pentru țara în care s-a născut.
Revin la vorbele tale, Cristel. Acelea care zic „nu mai sunt același”. E firesc să nu rămâi același. Să fii mereu tu însuți. Nici eu nu mai sunt același. Nu sunt un învins, totuși. Știu că suferi aflând despre acei conaționali defectivi de cinste – e vorba despre acei meșteri care jecmănesc – dar și aici putem observa că nici aceștia nu o fac pe seama străinilor. Ci o fac tot spre suferința concetățenilor. Și niciun român din conducerea statului nu-i apără pe cei jecmăniți. Sau nu mai aveți români nici pe acolo?
Cristel, suntem noi înșine. Suntem doi, nu unul. Doi ombilicali.
I.K.
