Am amintit de veșnicia cosmosului. I-am alăturat veșnicia omului. Căci, veșnicia este acel ceva ce nu poate fi oprit. Nici schimbat.
La fel este și spiritul: îi iei glasul, îl zidești, dar apoi îl auzi peste tot. Minunea care a născut întrebarea „Vreți stăpânirea, ca să ce?” nu e, de fapt, minune. Este veșnicia care nu poate fi oprită, aceea care, ca și glasurile ferecate, vorbește, înregistrează realitatea adâncă a istoriei. Klaus Werner și comandoul său nu pot fi judecați de o justiție care nu există. Trăim sub o dictatură, din nefericire, de prost gust. O copie amatorească, infantilă, a unei statui inimitabile. Nu merg la vot. Știu, votul meu lipsă va cântări, totuși, în desaga stăpânirii.
Da, votez cu stăpânirea în chipul acesta ciudat. Pentru că insul Klaus Werner, produs second hand al capitalismului, nu merită decât un popor insular, numit poporul român. Și pentru că doar el, acest popor, se poate fuduli cu o astfel de imitație de conducător.
