Am publicat azi o însemnare stranie, pe care, la început, n-am înțeles-o nici eu. Patru cetățeni români s-au hotărât să se prezinte drept polițiști pentru a păcăli străini. Nu să-i tâlhărească, nici să-i bată… să-i fraierească, respectiv, să le umfle banii. Ghinionul lor a fost că au nimerit niște „clienți” mai escroci decât ei. Au fost arestați.
Un fapt banal. De două parale… Dacă va da bine cuiva din vârf, scriam în glumă, isprava lor va fi discutată în MCV. Deocamdată, posturile de televiziune, ziarele, bloggerii așteaptă vești de la Cotroceni în legătură cu identitatea celor patru: sunt sau nu pesediști?
Partidele din opoziție dau înainte cu: austeritatea, sărăcirea pensionarilor, reducerea alocațiilor pentru copii, vânzarea țării.
Iar noi, plebei, savanți, patroni, ziariști, sportivi, unul mai deștept ca altul, unul mai integru decât celălat, mergem mai departe, din ce în ce mai bogați în statul de drept: cu doi președinți; unul purtător al geniul național, Bulă, cu panseul „Iarna nu-i ca vara”, și-al doilea cu pecetea trufiei cinice pe frunte: „Ghinion!”
Paragraful ăsta din urmă m-a obsedat toată ziua de azi. Tabloul era înfricoșător. Descrisesem un popor însingurat, departe de lumea vie. Neînțeles de nimeni. Neajutat din nicio parte, de nicăieri. Singuri în deșert, în ciuda fanfarelor care anunță normalitatea. Vârful de la Cotroceni, dacă vrea, are mijloacele să decidă ce și cum să trăim, ce să credem, ce să ne înfioare, ce să ne sperie, ce să ne indigneze… Că despre bine sau bucurii, nu se pune problema.
