Poporul meu
Scriam rândul trecut: „Descrisesem un popor însingurat, departe de lumea vie. Neînțeles de nimeni. Neajutat din nicio parte, de nicăieri. Singuri în deșert, în ciuda fanfarelor care anunță normalitatea. Vârful de la Cotroceni, dacă vrea, are mijloacele să decidă ce și cum să trăim, ce să credem, ce să ne înfioare, ce să ne sperie, ce să ne indigneze…”
Citesc tot mai des despre dezgustul pe care-l produce în fiecare imaginea unui popor laș, idiot, mortficat. Un prieten, Claudiu Romilă, îl privește cu silă. Petre Țuțea: și eu, altădată, l-am botezat idiot. Șerban Cionof îl consideră pierdut…
Nu mă revolt. Mă întristez. Poporul, pe care l-am cunoscut ca reporter, filă cu filă, nu este laș. Este anesteziat. O mașinărie, inimaginabil de avansată tehnologic, i-a amorțit simțurile, i-a luat vederea, i-a anihilat percepția. Din anestezie ieși treptat, chiar și numai în veac, sau sub șoc. „Ridică-te, ia-ți patul, și umblă!”
Ca să-l redeșteptați, nu folosiți cuvinte, ci fapte. Chemați-vă prietenii la fapte! Vă iubesc.
Pentru o țară curată
Ieri, spre seară, am urmărit pe TVR 2, un fragment din conferința de presă de la Cotroceni. Era seară ori după-amiază târzie, nu mai țin minte. Cel de pe piedestal încălca misia pentru care fusese instituită funcția care-l urcase pe el acolo cu grație ostășească. Făcea politică partizană. În sală, băieți și fete. Constituția în virtutea cărei viețuiau ei acolo era pur și simplu terfelită și ei – niște marionete din acelea mobile pe un capăt de fier, pe tabla de joc. O parte din România se strica într-o atmosferă sordidă. Stricăciunea de acolo pătrundea la mine în casă și dincolo de casa mea, în toate casele membrilor comunității. O pânză invizibilă de păianjen strângea ca-ntr-un cort pe cei surprinși sub ea. Viața dinăuntru începea să miroase hâd. Lumea aceea murea pașnic, cu zile. Directorii de publicații, care au trimis la Cotroceni indivizi în mantie de gazetari – impostori – scriu, așezați în fotolii moderne, articolașe despre statul de drept, democrație și demnitate.
Studenții – unde sunt? De ce nu-i așteaptă afară pe cei de la Cotroceni și să-i huiduie cu drag? E datoria lor să curețe țara în care vor munci, iubi și trăi.