Cine să fie oare, mă întrebam la sfârșitul articolului precedent, comandantul secret al ofițerului Florian Coldea? Cum o arăta acel necunoscut? Ce film cu parașutiști văzuseră separat sau împreună? Ce erau aceștia: americani, ruși, germani, israelieni…?
Revelație răvășitoare
Și iată că, după 5o de ani, la o jumătate de veac de la întâmplarea pe care m-am străduit s-o uit, trăiesc un sentiment răvășitor. Ofițerul armatei române care mă culesese de pe drum, mă întremase oferindu-mi o fărâmă din solidaritatea trăită de mine printre praghezi, nu era un troglodit obtuz. Deținea o identitate sănătoasă, militărească. Primise gestul meu cavaleresc câtă vreme împărtășisem sentimente comune. Forțat să-și exprime dezacordul cu mine, a anunțat că, în continuare, el va fi acela care va plăti consumația.
Era un tip pe cinste. Urmărise dezlănuțuirea patriotică a comandantului său suprem în piața publică. Reținuse fața deschisă a evenimentelor. Știa însă că în străfundurile lor, lucrurile stăteau diferit: o parte din armata română, din motive temeinice, fusese instruită ca, la nevoie, să se alăture armatelor invadatoare. România nu participase întrucât n-a mai fost chemată.
Astăzi accept anevoie această surpriză de o cuprindere greu de admis. Revin, totuși, la cestălalt ofițer al armatei române, Florian Coldea. Înverșunarea lui pe convingerea că asistă la o trădare națională este sinceră. România, aceea din dosarele secrete, nu este condusă dinlăuntrul țării. Instituțiile sale zise fundamentale nu prezintă garanții în fața unui ofițer angajat în apărarea unei democrații fragile de către comandanți trăitori departe. Insolența șefului statului, Klaus Werner Iohannis, este dovada! Nu-i pasă de România, nu-l interesează gravele derapaje din țară, habar nu are despre ce vrea poporul român, nu respectă nicio lege a țării considerate de el în curs de dezvoltare.
