Și am văzut cum, după fiecare întâmplare cu oameni, o tristețe fără margini îi cuprinde pe aceștia. Cei mai buni dintre ei nici nu mă mai salută. Și-odată ce ajung acasă, spun grav, ca să li se simtă tristețea: eu, unul, ăstuia nu-i mai calc pragul. Cu ultimul, faptele s-au petrecut astfel: om bun la orice nu-i amintește de gospodăria proprie, aleargă din ogradă în ogradă. Deloc atent la înfățișarea sa. I-am cumpărat, online, un costum-salopetă. I l-am dăruit cu inima plină. La fel am făcut cu o trusă de scule. Ca pentru un gentleman. Când are nevoie de un împrumut, nu mă ocolește. A venit să tundă iarba după o săptămână de la promisiune. Când nu mai era nevoie de el. Și acasă i-a spus neveste-si: eu nu-i mai calc ăstuia pragul. Ca orice stăpân care se respectă. Ce pisoii lui?!
La alt pol, odată, în urmă cu câteva luni, într-un cerc de intelectuali bine cotați la bursa cu intelectuali, veni vorba despre Hitler. Toți ceilalți, absolut toți, știau totul despre Hitler, fără a fi citit un rând din scrierile acestuia sau despre el. Eu citisem totul și, e evident, eu eram acela care habar n-avea cine a fost Hitler. Cartea mea „Hitler sunt eu”… Ați ghicit… Nu dețin informații, spun doar că e posibil ca distinșii să fi spus în alte cercuri „comunistului ăstuia nu-i voi călca pragul”.
De aici și concluzia mea fermă: stăpâni sunt toți cei ce nu știu nimic, convinși că știu totul. Nu toți cei de la putere. Nu. Sunt pe-acolo și oameni integri. Nu toți cei bogați. Nu. Se află printre dânșii și oameni cu bun-simț. Nu toți cei nevoiași. Nu. Nici toți cei cu bun-simț. Nu. Sunt printre aceștia și funcționari, birocrați ai spiritului. Repet: în lumea largă devine din ce în ce mai evident că stăpâni, aere de stăpân, mentalități de stăpân, au toți, bogați ori săraci, toți, absolut toți cei ce nu știu nimic cu adevărat, convinși că știu totul.
Ce piază rea s-a abătut asupra lumii? Nu mai arde nimic în om? De nici adâncul nu vrea să-l mai primească. Umblă încolo și-ncoace, prin parlamente și guverne, prin televiziuni și consilii profesionale, omul trist și obosit, omul vesel și cel plin de sine, bogat și sărac, toți duc în cârcă un crepuscul. Enigma vieții care va fi ce a mai fost. Și mai înșelător decât toate este vacarmul mulțimilor în căutare de praguri pe care să nu le treacă, iar ei să rămână afară, stăpâni. Suntem prea morți pentru a muri.
