Ea este Veronica. Bătrâna secretară a Președintelui. La vremea când l-a cunoscut era tânără. Acum este doar cuminte și la fel de loială. Avionul prezidențial dispunea de un separeu unde președintele se putea retrage din zarva salonului. Pe strapontina din fața draperiilor Veronica îl păzește ca un cățel rămas figurant de pază, somnolent, cu botul pe lăbuțe. Când și când, cel păzit își drege gâtul. Îhî! Obicei necontrolabil. Simplu, o singură dată. Dacă o face și a doua oară, Veronica desface faldurile de catifea, atât cât să-și poată adăuga vederea auzului.
Astăzi, la întoarcerea la București… Stăpânul își strunește gâtul, nu-i mai dă acestuia rostul etern. Înghite în sec.
– S-a întâmplat ceva, domnule președinte?
– De ce mă întrebi?
Ghicește răspunsul înainte de a veni. Duce mâna la gură; își drege gâtul de două ori. Zice:
– Nu, nu! Mi-e bine!… Ce-avem în program urgent?
– Urgent – urgent, conferința de presă…
– Roagă-l pe Năstăsie!… Sunt puțin răcit. Și spune-i medicului să fie pregătit. După aterizare, pornim direct spre oarșul meu natal. Acolo mă vindec.
Veronica întârzie să ducă una-două ordinul la îndeplinire, cum face de obicei.
– Ce e?
– Nu sunteți răcit! Ce vă mai trebuie? -se apleacă să culeagă încălțările părăsite. Cataramele, de obicei sclipitoare, sunt opace, ca și cum n-ar fi fost lustruite în dimineața aceea. Lucru rar la el.
– Nu, nu! Nu trebuie, o anunță el. Lasă-le așa cum sunt… Și fiindcă Veronica nu se clintește, se nedumirește: ce-i cu tine?
– N-ați mai fost niciodată așa…
– Așa cum?
– Așa, iertați-mă, dus cu pluta.
În sfârșit, se instalează instantaneu zâmbetul tradițional. Președintele se înveselește:
– Tu știi ce înseamnă „dus cu pluta”? Înseamnă zăpăcit, nebun…
În loc să se rușineze, să roșească pentru prostia zisă, Veronica se încăpățânează în ale ei.
– Și nu sunteți?
După clipe de ezitare:
– Ba da!… Zăpăcit, nu nebun… Și fiincă am stabilit ce știu că sunt… Ei, bine, mai știu că paznic la primăria din orașul meu de baștină este unul căruia i se spune „ofticosu’”. Prieten cu mine din copilărie. Cel mai bun… De fapt, singurul prieten despre care mai știu câte ceva. Nu știu cum îl cheamă. În copilărie îi ziceam „Oiță”, așa-i zicea mă-sa. Aș vrea să-l văd. Am un văr, Lipan. E sudor, sau turnător la oțelărie… La el voi trage… Ai grijă, fără pregătiri speciale… Sau nu. Știi ce? Cad peste el neanunțat; adică anunțat în ultima clipă. Mă duc pe jos. Și singur. Ceilalți să se instaleze la hotel… Ce te-ai îngrijorat așa?
– Așa cum?
– Așa, brusc.
– Nimic…
– Veronica!…
– Lăsați-mă!… Îmi vine să plâng.
De îndată, natura ei sinceră o confirmă: începe să lăcrimeze. Cu degetul mare de la mâna stângă președintele se scarpină ușor la tâmplă, cât să nu-și strice cărarea. De obicei, povestea se reînnoadă când, din pricini doar de ea știute, se teme pentru viața cuiva din apropierea ei. Nu e întâia oară. Președintele îi cunoaște meteahna. De câte ori o dibuie amărâtă, automat, îi potolește emoția, fără pricepere, dar cu multă delicatețe. Nu-i cere explicații. Necunoscând motivul în amănunt, îl lasă în plata Domnului. O privește intrigat, ușor amuzat. Deh, hachiță de femeie superstițioasă! Doar că, de data asta, acel „cineva din apropierea ei” este chiar el. Veronica încearcă să-i explice:
– N-o să găsiți nimic. Dimpotrivă…
– Unde? N-o să găsesc nimic, unde?
– În orașul natal…
– Veronica, știi că niciodată până acum n-am insistat să aflu…
– Ba da. Dar ați uitat.
– Înțeleg… Așa… Bine, mai spune-mi o dată!
Ridică din umeri. Lacrimile i se opintesc în colțurile gurii. Nu știe de unde să înceapă.
– Nu știi de unde să începi, o încurajează el. Iată, te ajut: știu că filingul tău, iartă-mă, presimțirea ta…
– Știu ce înseamnă filing, tot de la dumneavoastră…
– Așadar, ai o presimțire, că viața cuiva, apropiat de tine, este în pericol… Și mai departe?
– Mai departe e tata. Tăticu’ meu…
– Așa, ce-a făcut tăticu’ tău?
– N-a făcut. Se lăuda. Așa era el, șugubăț… Spunea d-astea… bancuri; sau, nu bancuri, povești, întâmplări năstrușnice, de-i ținea pe toți cu gura căscată… Și eu, pe lângă el. Nu pleca nicăieri fără mine… Și slavă Domnului, nu se ținea petrecere fără el. Nea Victore, zi-o p-aia cu somnambulul!… Da n-o zicea, o ținea pentru la urmă, până se aduna toată lumea în jurul lui, iar lumea mă iubea pe mine, Verginico, așa-mi zicea, Verginico, nu știu de ce, nimeni nu-mi zicea pe numele Veronica, ca și cum ar fi fost de rușine… Verginico, mamă, mâine e ziua lu’ bunicu’, îi spui tu lu’ tac-tu să vină, vezi că-i cam uituc, ține-te de capu’ lui!…
– Și somnambulul? o întrerupe peședintele. Zi-o p-aia cu somnambulul… Na, că m-am molipsit!, încearcă el o glumă care s-o înveselească. Ar vrea să și râdă, și-ar râde, dacă ar mai fi râs vreodată, dar nu poate; își lărgește doar suprafața rânjetului.
– Așa, cu somnambulu’… Vă rețin?
– Spune!
– E mai lung…
– Avem timp.
– Bine… somnabulu’ și atât. Fără nume. Tăticu’ îl ținea secret. Zicea: îi secret, nu poci a vi-l zice vouă… Nu vă supărați că iau vorbele lu tăticu așa cum le zicea el… nu poci a vi-l zice vouă… Dar ce nu făcea somnambulu’ ăsta? Se urca pe biserici, ajungea pe lună, balauri, zmei, vrăjitoare… până l-a luat Miliția.
– Pentru?
– Vă spun: a dispărut clopotul mic al bisericii, aramă pură, râvnit de țigani și nu doar de țigani… Cine, cine, cine?… Somnambulul, cine altul? Ia-l pe tata la pocit. Să spună cine-i somnambulul. Tăticu’ nu și nu, și nu, că nu-l pârăște, el nu-i pârâtor. Și dă-i, și omoară-l… Când tăticul, abia mai putând vorbind, le-a zis că nu există niciun somnambul, l-au cotonogit și mai rău, că minte…
– Așa, și?
– Și… că s-a pus lumea pe inventat povești, măcinau povestitorii ca moara. Eram mică, dar îi văd ca azi… S-au descoperit până și urme pe clopotniță, presupuse a fi ale lui tăticu’, mincinosu’ cu somnambulul lui. Aproape mort, i-au dat totuși drumul acasă. Până la urmă și-au dat seama și milițienii că tăticu’, jumătate mort, nu minte. Clopotul nu s-a găsit niciodată.
– Țțțț!
– Alta-i povestea mea, domnule președinte. Tăticu’ a rămas singur. Nu-l mai chema nimeni la petreceri, poveștile au dispărut și ele… Într-o noapte, afurisita de curiozitate! – asta i-a rămas vie în el, curiozitatea -, tăticu’ s-a întors la clopotniță să vadă ce și cum. Ce și cum de din pricina ei a rămas singur-singurel… Până-n noaptea-aia îl păzisem eu, mama și fratele mai mic, să nu plece de-acasă, ca să vadă el urmele alea… urmele somnambulului… Într-o noapte, fratele mai mic a adormit, obosit după joacă, tăticu’ s-a furișat, nu-i așa?, incognito, s-a urcat pe clopotniță… Noi l-am găsit, în aceeași noapte, întins pe pământ, mort, mort… Mort de-a binelea.
Strada căutată este pustie. Ceasul de la bordul mașinii arată câteva minute peste ora 11.00. Duminică. Cei ce s-au trezit sunt la treburile lor. Ceilalți nu simt ghes să iasă. Ziua e însorită, dar vântoasă. Un vânt de nicăieri iscă deșeurile de plastic din rigole. Le trimite la întâmplare, pe la garduri, în mijlocul drumului.
– Atenție la pălărie, domnule președinte! îl avertizeză șeful „Gărzii Pretoriene”. Îi întinde o cutie de carton cu multe imprimeuri și etichete viu colorate.
– Ce-iasta?
– O glumă, șefu’. Pe timpul lui Hitler, americanii au trimis la Berlin un spion. De cum a coborât din avion, a fost arestat. Cum a fost recunoscut? Era negru, he-he-he! Cu încălțările dumneavoastră, ați fi pățit ce-a pățit negrul…
– Nu-mi trebuie. Nu mă joc.
– Scuze! Vă aștept aici.
Rămâne fără pălărie în fața casei fostului doctor Țenoff. Toate sunt la locul lor: garajul, teii bătrâni. Gutuiul de deasupra garajului a lăsat locul unui acoperiș modern, cu camere video și aparatură de transmisie. Colile albastre din ferești au dispărut o dată cu ramele înlocuite de termopane. Iată și pălăria. S-a agățat în scoarța ultimului tei. Aplecându-se, se împiedică; de-a bușilea, ajunge la groapa din mijlocul drumului. Aceeași, ca în urmă cu decenii. Cercul lor de oină. Pălăria o ia iarăși din loc, parcă veselindu-se. Un țânc, mânuind un ventilator jucărie, o urmărește:
– Pălăria dumneavoastră, domnule. Pe cine căutați?
– Mulțumesc! Familia Lipan. O cunoști?
– Dați bice. Vă conduc!
Vremurile nu au schimbat mare lucru. Și totuși, puține sunt casele de care-și aduce amine. Aceleași, dar straniu de mărunte. Ferestrele de la demisolul marinarului Butulică, unde băteau noaptea ca să-i sperie pe locatari, aproape că nu se mai disting.
– Urmați-mă, că n-am timp!, îi strigă puștiul; sunt plecat după țuica tatei.
Țeapăn în fața casei vărului Lipan, nu mai știe cum se deschide poarta. Nu e nevoie. De îndată apare Săftica, nevasta. În capod nou, înflorat. Eticheta magazinului e prinsă de guler, la spate.
Da, nu mai avea ce face, fusese deconspirat – nicio surpriză.
– Vai, vai, vai!… Ce surpriză!… Ați venit mai devreme… Nici nu știu cum să vă spun, ca să nu vă tutuiesc… Poftiți, poftiți!… Suntem singuri acum… Tilică s-a dus să cumpere de-ale gurii… Au vrut să ne trimită ei… Tilică, așa cum îl știți, că nu și nu, că n-are nevoie…
– Săftica, fata mea!, o întrerupe președintele, suntem rude de veacuri… Spune-mi cum îmi spuneai odată, pe numele mic…
– Adică fătălău…?
– Așa-mi spuneați?
– Nu știai!?… Vai, vai, proasta de mine!… Ce-am făcut?!
Când să treacă pragul:
– Poftiț… Se întrerupe, zice forțat indiferentă: poftește în „salon”.
O chichineață de încăpere, cu tavanul strâmb. Sunt întrerupți de doi indivizi ca ieșiți de la frizer. Pe văr îl recunoaște imediat. Al doilea, elegant, costum, cravată, obraji rași la sânge – cu o sticlă de whisky în brațe. Se îmbrățișează toți trei. Numai după ce Tilică intră în bucătărie să lase sacoșa cu merinde. Președintele nu-și dezlipește ochii de pe portarul primăriei.
– Tu ești Oiță?
– Eu… He-he-he!… Tu ai rămas la fel…
– La fel ca… (încearcă să spargă articifialitatea instaurată) ca… când, că nu ne-am mai văzut de când eram mici… Ții minte?
Oiță, tot mai sigur pe sine, ca unul care are un fiu la muncă în Anglia:
– Ca… când… He-he-he!… Ești popular. Ne faci proști!… Știi că nu ne supărăm, ca… când… ești în poze! Te iert. Ca s-ajung marele portar al primăriei m-am folosit de prietenia cu tine. Le-am spus că avem puțele la fel și dacă nu cred să verifice…
– Oiță, primăriile n-au portari.
– N-au, să trăiți! Mă laud, mă dau mare. În realitate sunt ușier, pompier, instalator, desfundător de canal…
– Oiță! Nu te-ai schimbat… Ce-ai în mână?
– Uniunea Europeană, șefu’… Pardon… Anglia… De la fii-miu ăla mare. La fel și costumul, și parfumul, second hend, cum se zice, da’ merită!
Săftica cere ajutor. Aduce, cu o singură mână, o tavă cu patru pahare. Cu cealaltă face loc pe masa încărcată cu flori.
– Băi, fato, nu mai știi să numeri, râde Oiță. Pentru cine e al patrulea pahar? Mă ierți că-ți spun așa. Pentru mine ești tot puștoaică…
– Pentru mine, domnul Oiță, că am și uitat că te cheamă așa. Dacă nu ziceai vorba asta proastă, nu mi-aș fi adus aminte.
– Oricum, îi asigură oaspetele, eu nu beau.
– A, nu, domnu’ verișor a lu’ ăsta mutu, o țâră e obligatorie. Fac papa-bun, special pentru wiziki, a adus Tilică ce trebuie. O cafea? Un ceai? Sau treceți direct pe wiziki?
Oiță toarnă în pahare cu grijă aristocrată. Hai să trăim! Cu paharul la gură, privește asiduu la Săftica. Nu-și ia ochii de la ea.
– Ce-i, ce te uiți?, se neliniștește femeia.
– Puțină șunculiță… Un dumicat-doi… Eu când beau…
– Nicio șunculiță!, îl ceartă Săftica. Așteaptă să pun masa. Mănânci cu toată lumea…
– Ba bine că nu, un zdram de șunculiță, ca să pot bea. Când mâncați voi, eu voi fi în tură. Duminica, facem cu schimbul toată suflarea… Tilică, mă știi… Hai că nu sărăciți, nu te lua după muiere.
– Bine, bine… Supărăciosule!… Ți-aduc un zdram, dracu’ știe ce-o mai fi și zdramul ăsta!
Președintele gustă din pahar, simte căldura întinzându-se în el ca un fior și se schimbă la față. Se simte, în sfârșit, din nou tânăr. Își aduce aminte:
– Voi știți că Oiță cu mine am înființat prima republică în orașul nostru? Republica celor fără șorțuleț. Ideea, ce-i drept, a fost a mea. Oiță n-avea șorțuleț și am vrut să-l ajut. De-atunci suntem prieteni. Puneam la cale o aventură ce-avea să schimbe lumea. Urma să prindem o pisică neagă, s-o fierbem…
– Ce putea să vă treacă prin cap!, se îngrozi Săftica. Uite, las ușa deschisă s-aud ce grozăvii v-a trecut prin scăfârlie…
– Așa, continuă președintele, plăcut surprins de reacția pe care o stârnise începutul poveștii sale. De fapt, prindeam două pisici negre, una Oiță și una eu. Le prindeam, le fierbeam și cu lăbuțele din față în traistă plecam pe munte. Dacă izbuteam să ajungem în vârful muntelui fără a privi înapoi, ne făceam nevăzuți și apoi trai pe vătrai.
– Adică nu înțeleg, ce făceați? țipă Săftica din bucătărie ca să se facă auzită.
– Făceam că schimbam lumea. Mai întâi instauram republica noastră, a celor fără șorțuleț. Toți oamenii erau egali între ei. Înghețata se dădea gratuit tuturor copiilor… Ardeam șorțulețe pompoase, nu conta ale cui erau, le înlocuiam cu șpilhozene și șepci albe cu insignă de republican în frunte… Nu mai dormeam nopțile; născoceam o lume care nu exista nicăieri. Ne-am înțepat degetele ca să ne facem frați de sânge…
– Măi, măi, măi!, se minunează Oiță mestecând o bucată de șuncă, adusă de Săftica între timp, de unde le scoți, șefu’? Eu unde eram? Ce șpilhozene? Nici acum nu știu ce-s alea.
– Nu mai ții minte?!, nu-i vine președintelui să creadă.
– Țin minte tot, șefu’, cum să nu!? Țin minte că, de fapt, eu te apăram pe tine, îți mâncau și câinii din traistă… Îi cotonogeam pe cei ce-ți strigau „fătălăule”… Erai, s-o zicem p-aia dreaptă, cam prostuț…
– Mă nepricopsitule, îl luă la rost Săftica, tu uiți de la mână pân’ la gură, da-ți aduci aminte că vărul lu’ ăsta mutu’ al meu era atât de nătâng că-i mâncau câinii din traistă… Vezi-ți mai degrabă de fecior-tu’ din Anglia! Îi jecmănește tot pe români, îi fură, îi păcălește…
– Hoo!, încearcă Oiță să potolească patima partizană a gazdei. Îi fură pe proști sau îi ajută? Habar n-aveți voi ce-i într-o colonie de muncitori…
– Adică?, se precipită președintele, curios ce poate să afle.
Vărul Tilică nu scosese o vorbă până acum. Interveni să potolească începutul de gâlceavă.
– Oameni, na!… Unu-i mai nevolnic, altu-i mai isteț. Al lui Oiță deprinsese engleza din țară. Știa ce-i pe-acolo și, deștept, s-a pus la punct. Într-o colonie cu oameni mulți sunt tot felul de nevoi: ba una, ba alta. Alinuță al lui Oiță să dea să-i ajute; azi așa, mâine tot așa. Le lua bani pentru asta. Cu timpul, nu mai muncea la stăpân, muncea în colonie. Contra bani se ducea și la cumpărături. Aici, la noi, se spune că „ajutorul” ăsta s-a transformat în nărav. Știți ce-i năravul? Cine poate, oase roade. Oiță s-a înțolit, după cum se vede. Acasă – termopane, mașini de lux…
– De lux pe dracu’, îl contrazice Oiță. Niște rable… Și să vă mai spun ceva: gura lumii-i slobodă, că-i rea. Nu-i rușine să-i furi pe hoți. Interesați-vă!… În colonia aia se jecmănesc românii între ei, se înșală, se bat, umblu cu minciuni și scorneli pe la patron…
Dinspre bucătărie vine miros de prăjit, de-ți ia nasul. Săftica, pentru a abate atenția de la gâlceva care e pe punctul de a se extinde, intră și anunță:
– Oameni buni, masa e gata! Hai, spălarea pe mâini și la masă!
– Săftica, o anunță Președintele, eu țin regim strict. Nu te supăra…
– Iar eu, râde Oiță, ca sărmanul, la datorie! Acuși intru în tură… Ridică sticla de whisky de pe masă, scoate dopul din buzunar, îl înșurubează strâns, vâră sticla în haină. Trece, apoi, pe la fiecare, îi sărută pe obraji și iese.
La întoarcere, până la mașina care-l așteaptă la capătul străzii, Președintele rumegă cu glas de-ajuns de tare pentru a se auzi pe sine, înciudat, fără teamă c-ar putea fi înregistrat: Singur!… Singur!… Singur!… Nu sunt nici scaiete, nici păpădie! Deșteaptă, Veronica!… Mai deșteaptă ca mine: „N-o să găsiți nimic, domnule președinte, dimpotrivă”… Mai mult, am rămas și fără mine, idealistul… M-am pricopsit și c-un Oiță necunoscut …
Nae, securistul, doarme. Portierele – securizate. Cioc-cioc – discret. Felul său de a-și arăta indignarea. Ca pentru sine: „Ce Dumnezeu l-a găsit somnul la ora asta?! Afurisit fie și felul ăsta al meu de-a fi! Ar merita să-l concediez. Tâmpită zi!…
– Nae, reține un nume, îi zice după ce Nae sărise ca ars cu mâna pe clanța portierei din spate…
– Am înțeles, rețin un nume…
– Ioana Pauker, ziaristă din New York… Să n-o prind pe la Președinție, să n-aud de numele ei! Vorbește cu Veronica… Și coboară puțin geamul, nu suport mirosul ăsta…
– Cu Verginica… îl corectează Nae.
– Veronica, de ce Verginica?
– Fiindcă Verginica o cheamă, șefu’. Își zice Veronica de rușine. Ne hârjonim oleacă.
– Blestemată zi!, oftează Președintele. Hai, dă bice!… Ei, poftim, ce spui de asta?, m-am molipsit de la un puști… Mi-a plăcut vorba asta a lui.
– Ăla cu ventilatorul jucărie?… Eu l-am trimis să vă ajute cu pălăria… L-am cunoscut și pe vărul dumneavoastră…
Cu ochii în oglinda retrovizoare:
– Ne întoarcem pe unde am venit sau o luăm direct, prin Centru?
– Mergi pe unde vrei… Zici că l-ai cunoscut pe văru-miu? Cu ce ocazie?
Nae, mereu cu ochii în oglinda retrovizare:
– S-a oprit în dreptul meu; nu mă vedea din pricina geamurilor fumurii. Vorbea cu unul înțolit englezește… De fapt era invers. Englezul vorbea și vărul asculta. Lăuda mașina, îi descria performanțele… Că are și el una la fel… Sunteți supărat?
– Atenție la viteză, n-am chef de explicații. Și lasă oglinda aia în pace… Nu sunt supărat…
– Sigur, nici eu nu dormeam…
Președintele, tot mai enervat:
– Nae, fii, dragă, atent! Nu depăși pe linia de tramvai!
– Șefu’, pe-aici nu mai circulă tramvaie de pe timpul lui Pazvante. Păcat de șine, o să le fure țiganii într-o zi… Știți de ce dormeam?
– Nu mă interesează.
– Nu vă interesează, știu. Vă spun totuși: din motive de diseară… Petrecerea va dura… Simt eu. Se fac pregătiri ca pentru Revelion…
Abia acum, în tăcerea care s-a instalat, poate fi auzit radioul, potrivit cu sunetul la minimum. Președintele e dus pe gânduri departe, la New York, sau mai aproape, în curtea cu mașini moderne a lui Oiță. Sau și mai sigur, când la una, când la alta. Informația despre bairamul de diseară a rămas suspendată o dată cu muzica în surdină a radioului.
Nae n-are răbdare:
– Așa deci, pregătiri ca pentru Revelion…
– La ce te referi?, își revine Președintele din meditație.
– La care Revelion sau la ce?
– Nae, îți mulțumesc pentru grija ta… Astăzi nu ai ales un moment bun, nu pot fi înveselit… Acu’ spune, altminteri nu scap de tine.
– Pavarotti…
– Hiii!… Omule, am uitat!… La ce oră începe?
– Nu știu la ce oră începe, știu când se termină: după miezul nopții… Ideea dumneavoastră cu locuri la comun face furori. Niciun alt președinte de la noi sau de aiurea nu a refuzat vreodată loja oficială.
Ezită să continue o discuție, fără doar și poate, intimă, cu șoferul. După un timp:
– Nu-i nicio scofală… Nu sunt fan, nici amator măcar… La operă am fost de vreo două ori și tot așa, obligat… Ce să caut în lojă, cu ce temei?
– Cu ce față, vreți să spuneți. Așa, că dă bine… Nici eu n-am un temei, șefu’, dar dacă mi s-ar oferi loja oficială, mai ales că nu-i la operă, ci la Ateneul Român… N-am purtat în viața mea papion, nici joben, nu știu care-i fața și dosul, nu deosebesc violoncelul de contrabas… Măcar dumneavoastră sunteți obișnuit cu aplauzele… Pe scurt: toată lumea zice că veți rupe gura târgului… Iată un democrat adevărat… Iată un fiu al poporului său…
– Astea-s de la tine…
– Scuze, șefu’! Dar chiar am auzit vorbele astea… Nici chiar eu nu glumesc tot timpul, mai ales după ce ați precizat că azi nu aveți cheful la dumneavoastră.
Mai sunt minute bune până la aprinderea evenimentului principal al zilei: Pavarotti la Ateneul Român. Pe esplanada cu statuia lui Mihai Eminescu și mai departe spre Biblioteca Universitară, lume ca la inundații. Zvonul că barajul care apără Bucureștii va ceda trezise atunci la viață mulțimi de tot felul. Cheiul Dâmboviței se animase brusc. Landouri cu copii, țambale, acordeoniști, goarne de jucărie, vânzători de semințe, acadele și înghețată, cerșetori, vagabonzi, hoți de buzunare, funcționari spilcuiți, polițiști de paradă, copii mici și mari, trăsuri, taximetre, TIR-uri fără marfă, chiar și un tractor. Viitura întârzia. Puhoaie noi își anunțau apariția cu țignale și tobe. Președintele, pe atunci nepreședinte, fusese scos la spectacol de unul ca Nae: hai, șefu’, n-o să-ți pară rău. Adică?, vorbești ca și cum toată viața ta asta ai făcut: ai organizat inundații. Lasă-mă!… Ba nu șefu’, zău, o să vă placă pe cuvântul meu! Putem câștiga și ceva bani la pariuri. Eu pariez că barajul nu va ceda. Ascultați-mă pe mine, că știu ce vorbesc. Pariați invers și pierdeți, o parte din bani ajung la mine. Eu, cel puțin, vi-i dau înapoi…Trebuie să fii deștept în viață… Ești teribil, zice Președintele, dumirit târziu de glumă. Era cât pe-aci să te iau în serios. Te crezi în America?… Chestia, șefu’, e că nu știu cum e mai bine. Asta cu pariurile e o treabă primitivă, ca la pieile roșii, dar, nu știu de ce, mie îmi place. E cinstită…
În America, nu de puține ori își amintise discuția cu Cacovean, așa-l chema pe predecesorul lui Nae: chestie cinstită. Observația simplă a fostului șofer: chestie cinstită – devenise pentru el o obsesie. Îl obsedează și acum, privind statuia lui Eminescu, pentru întâia oară, din față. Mereu o ștersese cu privirea din spate, grăbindu-se spre intrare.
– De ce v-ați oprit?, îl grăbește Nae. Trebuie să găsesc un loc de parcare și, vedeți bine, nu e ușor. La o parte, la o parte, vine Președintele… Zău, șefu’… vreau să vă știu înăutru …
– Du-te Nae, fă-ți treaba ta…
– Și-acum ce fac?… V-am rugat să intrăm prin Exarcu, n-ați vrut… Că sunteți om de față, oamenii de față suferă și pe lângă ei și bieții securiști; măcar pentru amănuntul că treptele gem de prostituate, șarlatani, cerșetori, secături de-și zic gazetari… Ei, poftim! Ce v-am spus?!…
Un pofticios de publicitate, cu un microfon în mână și o cameră de luat vederi după el, se înțelenește în fața Președintelui:
– Domnule președinte, o clipă!
– Vă rog.
– Ne-ați făcut de râs la New York cu engleza dumneavostră de baltă… Vă dați demisia?
– Nu… Îmi dai voie să trec acum? Ți-am răspuns la întrebare.
Cel care s-a prezentat ca gazetar, schimbă tonul:
– Și dacă nu-ți dau voie, ce-mi faci?
– Mai nimic. Îți sparg nasul.
Gazetarul năucit, către cel cu aparatul de filmat din spate:
– L-ai auzit?! Și către Președinte: Hai să te văd! Cu ce drept?
– Cu dreptul celui agresat. Eu ți-am respectat dreptul dumitale, respectă-mi și dumneata dreptul de a-ți sparge nasul ca să mă apăr. Nae, te rog să nu te amesteci!
Înaintează spre ziarist, cu umărul înainte. Cel din spate, oarecum speriat, dar și amuzat:
– Hai, bă, că ăsta-i nebun!
Spre sfârșitul recitalului, ministrul de Externe se furișează lângă Președinte ca să-i transmită două informații. Prima vine chiar de la Pavarotti. Cea de a doua de la un grup de amabasadori prieteni. Pavarotti îi mulțumește pentru onoarea de a participa la concert și pentru gestul nobil de a fi preferat un loc în sală aceluia de a-l intimida din fotoliul din loja oficială. Grupul de ambasadori prieteni îl roagă să se întâlnească după concert, câteva minute, pentru a le împărtăși impresiile de la New York.
Pe drumul de întoarcere la Palat mașina lor se intersectează cu aceea a Salvării. Un gând negru îl face să tremure. În oglinda retrovizoare, Nae îi face semn că nu-i nimic grav.
– Nimic grav, șefu’, avem și noi semnalele noastre. Hai că dau bice – he-he – vă las la scară.
Medicul întârzie pentru a-și încheia raportul. Soția Președintelui, mult slăbită de febră, a avut un șoc neașteptat în fața televizorului. Erau prezentate secvențe cu umărul Președintelui în dreptul capului unui ziarist și titlul imaginii: Președintele demagog amenință ziarișii cu moartea. Demagog, întrucât a refuzat ipocrit locul din loja oficială.
Prima parte, aici.
