Sala mare a sediului ONU. Nivelul de sus, cel pentru spectatori. Un bărbat și o tânără femeie discută cu privirea ațintă pe ce se petrece în aula mare. Președintele României tocmai ce a ținut discursul cuvenit și acum vorbește cu președintele Poloniei. Cei doi de sus sunt Petru Petrescu, scriitor, și Ioana Pauker, jurnalistă. Scriitorul, stabilit de mult în California, este protejatul președintelui României. Primește o sumă importantă de bani pentru o face lobby. Ioana are o înfățișare haioasă. Nu e femeie, nu este fetiță. Este ambele, fără a da prioritate uneia dintre ele. În picioare – balerini. Fustă largă, vaporoasă; când femeie, când fetiță. Bust plat, fără sâni. Umeri înguști. Cap acoperit cu o hălăciugă de păr castaniu, bucălat. Petru este indiferent. Discută în doi peri. Ia bani de la guvern, vorba lui, din „dragoste” . Ioana este pătimașă… Cu glas ușor răgușit:
– Adică, ce? Ție nu-ți pasă?
– Ce să-mi pese?
– Ce vezi.
Începe pauza de prânz. Înainte de a merge la masă, președintele român și cel polonez se opresc pe podium. Românul ascultă cu bunăvoință de figurant discursul patetic al reprezentantul Poloniei:
– Drama noastră este că nu avem de ales. Nu avem de ales. Nu ești președinte, nu sunt președinte. Suntem păpuși! Suntem păpuși! Asta suntem!
Președintele român aprobă politicos.
– Dacă nu avem de ales, nu alegem.
Ioana, sus, insistentă:
– Petru, mă faci să cred altceva… Adică ție nu-ți pasă ce se întâmplă?
– Ce se întâmplă?
– E bătaie de joc.
– Și de ce să-mi pese?
– D-aia! M-am lămurit…
Se ridică. Poalele fustei rămân lipite între picioare.
– Alo!… Fetița… fusta!
– Nesuferitule!
Ajunsă la ieșire, Ioana dă nas în nas cu Președintele. Încă sub impresia controversei cu Petru, dar și plăcut surprinsă
– Tocmai vă căutam.
– Sunteți româncă?
– Spre deoesebire de dumneavoastră.
– Adică?
– Adică sunt româncă.
– Eu nu sunt român?
– Sunteți președinte…
– Iar eu sunt New York Times.
– Așa se explică…
Ioana, cu țâfna pusă:
– Ce?… Tonul meu? M-am certat cu Petru al dumneavoastră. Mă cheamă Pauker, vă spune ceva numele ăsta?
– O să-mi spui tu… Pentru asta mă căutai?
– De curiozitate vă căutam… De ce vă dați social-democrat? Sunteți social-democrat? Nu mai sunteți comunist?
– Nu vrei să vorbim altă dată? Mi-e teamă că sunt grăbit acum. Mă așteaptă Petru „al meu”.
Petru Petrescu îi întâmpină vesel:
– Ce văd? Cumva Dansul Salomeei?
– Ce-mi aud urechile?!, icni Ioana. Iată-te și biblic. Da, am venit să fiu răsplătită pentru dansul meu magic cu decapitarea unui sfânt… sau unor sfinți. Deschis, nu cum fac social-democrații.
Președintele, mereu cu zâmbetul pe buze, mesteca în gură ceva cum ar fi vorbele ce nu trebuie spuse. Jos, în fața prezidiului, se sărbătorește ceva. Animație mare, râsete. Polonezul a uitat de tristețea că este doar o păpușă și toastează în stânga și-n dreapta. Gura președintelui se redeschide în rânjetul etern. A înțeles; amicul polonez era criță și criță era și văicăreala sa. Brusc, redevine grav. Acea gravitate când cineva simte pârjolindu-i-se pământul de sub picioare. Scriitorul deschide ochii larg, surprinși. Nu l-a mai văzut niciodată cu gura închisă. Gluma sa cu Dansul Salomeei. Ar putea să-l coste. Întâlnirea cu Președintele are tocmai rostul să fie parafat un contract de lobby, un fel de declarație de dragoste pentru țara pe care el, scriitor de succes, o părăsise. Un text elegant, înadins plăcut ochilor din țară. Nu spunea nimic concret. Doar lucruri frumoase cum ar fi „dragostea de stindardul țării în care m-am născut și ale cărui rădăcini le port în suflet”. Petru nu se îndoia că actul va primi parafa oficială și interviul cu Ioana va fi făcut cunoscut publicului. O alesese c-un scop ascuns pe Ioana, fiica unor prieteni din copilărie, deși era doar gazetar stagiar. Îl ferea de întrebările iscoditoare ale unui profesionist: ce? de ce? adică? Era evident că se înșelase. Ioana era contrariul a tot ce-și ticluise el. Discuția de mai devreme îl dumirise de ce-i în stare zgâtia de fată. Și cam în ce fel trebuia înțeleasă răsplata cu decapitarea unui sfânt sau a mai multora.
– Permiteți-mi să vă explic, domnule președinte. Fetița de față, cu nume de înger, Ioana, este provocată să facă întâiul pas spre glorie gazetărească la vârsta când și eu nutream convingerea că sunt Făt-Frumos. Ea, la vârsta mea de-atunci, se dovedește a fi mult, mult mai mult decât mine. Ea pune sub semn de întrebare întregul sistem de valori instaurat în România așa cum s-a instaurat. România nu este pregătită pentru un sistem structurat pe elite și gloate. Gloate sunt. Elite politice,nu. Ar mai fi nevoie de câteva zeci de ani. De ce să fiți ceea ce nu sunteți, dacă este cu mult mai potrivit ceea sunteți? Ea reanimă spiritul vechi al românilor, al mamei lui Ștean cel Mare. Cum zicea Bolinineanu?: „De ești tu acela, nu-ți sunt mamă eu”. Fiți cel ce sunteți cu adevărat! Ioana cere capul unui sfânt? Bine face. Spre deosebire de ea, înălțimea spiritului meu s-a oprit la o ciozvârtă de Făt-Frumos. M-am vrut Făt-Frumos, dar fără să decapitez pe cineva. Or, știm cu toții, Feții-Frumoși au zdrobit balauri, zmei și alte orătănii. Nu poate fi Făt-Frumos un bleg ca mine.
– Voinicilor, sunt alte vremuri…
– Alte vremuri? Sigur că sunt alte vremuri! Asta spune și fetița de față. Sunt alte vremuri. Nu mai există Feți-Frumoși. Fiți domnia voastră!
Președintele rămâne cu gura închisă; reîncepe să mestece. Dar nu vorbe ce nu trebuiau spuse. Alte vorbe. Zise de altcineva de care se despărțise tocmai din pricina acelor vorbe. Zisese acela: „Nu poți reabilita capitalismul într-o țară cu instituții, oameni și mentalități comuniste. Ca și invers. Cu socialismul. Fără dictatură, în oricare dintre acestea e vânare de vânt. Noi suntem comunișt și folosim instrumente social-democrate, democrație… Chestia aia care nu există și deja nici nu mai poate exista. Nu suntem nici aia, nici aia”.
„Iată-mă-s singur”, își zise Președintele. Cu tinerii ăștia doi n-avea rost să continue. Fata era, desigur, o romantică. Petru avea logică, dar n-avea caracter. Dar, măcar era de partea lui. Iar jos, iată, o lume, brusc falsă. Cum să-și explice bucuria din urmă cu doar o oră? Când cobora de la tribună, în aplauze mondiale. Ce-i drept, cam parcimonioase aplauzele alea, dar aplauze pentru el.
Ioana îi urmărea mersul cu buzele strânse. Alesese ieșirea pentru spectatori. Spate țeapăn, în contradicție cu starea creierului, ușor tulburat. Îl țineau drept ghetele. Negre, cu blacheuri și bombeuri tari. Se spunea că și le lustruiește singur, ca-n tinerețe. Le-a iubit și le iubește mult.
– Ce e?
– Petru, răbufni Ioana, să știi că nu mai sunt fetița de opt ani care-i spunea mătușii că s-a îndrăgostit de tine!
– Eu te-am făcut mare, fetiță. Vei semna pe prima pagină…
– Da, vezi să nu. Să nu mai vorbești niciodată în numele meu!
– Am spus un neadevăr?… Nu-l vrei Făt-Frumos pe Mister?
– Nu!… Bine, îi reproșez ceva de genul…
– Și?
– Și ce?… Petru, tu te-ai născut scriitor. Simți că există o dialectică a naturii. Gloata decide. Pe sclav îl înzestrezi cu lexicul potrivit celui care năzuiește libertatea. Pe neam-prost , cu suprafața care să-i ascundă ahtierea după bani. Ești și pe gustul sclavului și al stăpânului. Tu nu crezi nici în primul, nici în celălalt. Dacă în locul președintelui ar fi fost una dintre bunicile mele, i-ai fi inoculat convingerea că ar putea fi Ioana d-Arc. Să se urce pe cal și să arate mulțimii credința ei. Credința, nu cum își fâțâie fundul pe cal…
– Nu la Făt-Frumos visează toți?
– Nu, Petru. Tu ai zis că eu îl idealizez.
– Și nu-i adevărat?
– Nu! Nu face pe șmecherul cu mine! Știi foarte exact ce-am vrut să spun! Ai mutat orbește pe tabla de șah, cu intuiția ta de medic de escroci! Nu te mai preface. Am mai vorbit despre asta.Te naști cactus, nu te dai păpădie! Fii ce te-ai născut. Ai conștiința sămânței din care ai apărut în nebuloasa asta! Dacă tu-l îmbraci pe cactus în ce vrea el, singurul câștigător ești tu, că-i înșfaci banii.
– Toți suntem câștigători, fiecare obținem ceva, nu importă ce… Ceva!
– Nu importă?… Nu importă că-i minciună? Sfinte Sisoe cel Mic, ia-l și du-l în pustie!… Plec!… Nu te mai suport!… Nu vă mai suport!… Nu vreau să mai știu că există d-ăștia ca tine!
– Nu importă că-i minciună, fii sigură… Dar, fiindcă veni vorba. Tu te-ai născut ziaristă? Iată, eu te fac ziaristă. Nu importă? De ce ai ambiția să fii ziarist, dacă nu te-ai născut din sămânța potrivită?
– Ești măgar!… Și nu te mint. Nu eu te-am îmbrăcat în măgar. Auzi la el! E totuna să-l îmboldești pe om să aibă curajul conștiinței a ceea ce este cu lașitatea de a-și ascunde sau, și mai rău, de a folosi un chip străin pentru a beneficia de puterea pe care altminteri ar trebui s-o cucerească… Iată, nu mai vreau să fiu ziaristă!
– Pa! Ne mai vedem!
– Pa!… Ești prost ca noaptea. Nu există sămânță de gazetar. Doar iubiri…
Așa cum ați constatat, nu este editorial, ci începutul unei cărți noi – evident, tot pe teme politice – a lui Nicolae Cristache. Voi sînteți primii care aveți ocazia să vă bucurați de această lectură. (T.C.)