Iisus este un subiect. Creștinii, un altul
Agrippina, cu ochii pe încălțările lui Serenus, zdrențuite de tufișurile cuteierate de el la Marea Roșie, în căutarea ei, la rugămintea lui Lucius Seneca, fiul ei adoptat, zise:
Serenus, știi bine. Îți sunt recunoscătoare. Ți-ai sacrificat enorm de multe zile pentru a-ți îndeplini îndatoririle de prieten. Fără ajutorul tău, m-aș fi rătăcit în pustietatea unde mă rătăcisem… Nu știu nici acum ce mă încurajase la o aventură de zvăpăiată… Eram încă tânără. Ți-am apreciat sacrificiul făcut pentru un prieten debil și bolnav. Tăcerea ta de-a lungul drumului parcurs împreună într-o caleașcă prăpădită, grăiește limpede. Fața ta îmi mărturisea felul chinuit al aventurii la care ai fost obligat. Erai convins că nu meritam. Cum ziceam eu însămi, eram o zvăpăiată notorie. Ceva în felul împăratului Nero. Un destrăbălat în timpul tinereții… Încă o dată mulțumesc. Dar nu pentru că m-ai salvat de la o moarte posibilă – și pentru asta, desigur -, ci pentru ceva și mai mult. Mi-ai oferit cel mai bun prieten posibil: Piramida Roșie. Mai exact, tăcerea ei. Prietenia ei m-a transformat în alt om, într-un om pe care nu-l cunoscusem, nici nu mi-l dorisem așa, pe mine. Ani de zile, iată, ceas de ceas, am parcurs, împreună cu singurul meu prieten adevărat, cărarea înspre mine. Și încă nu m-am găsit în totalitate și nici nu mă voi regăsi vreodată, ci tot mereu, mereu și mereu…
Tăceau amândoi, apoi Agrippina a continuat:
Ții minte ce-mi spuneai pe drum, în rarele momente în care vorbeai? Povesteai ceva în felul următor: … Vedeam viitorul… Primejdios, dar luptând orice s-ar fi întâmplat… Chiar dacă aș fi fost învins, singur sau împreună cu Seni, înfrângerea, pentru mine, pentru noi, însemna, o izbândă… o nouă cunoaștere a vieții… Îți aduci aminte?
Continuă, răspunse acesta.
Continui… Vorbe frumoase, chiar foarte frumoase. N-ai luptat pentru a-ți recuceri iubita… Ai ales să fii senator… Ai făcut adăugiri folositoare orașului în care te-ai născut…
Agrippina, nu te amăgi. Epicharis m-a făcut zob…
Epicharis, zise Ioan, presupun că la ea te referi… a fost pentru poporul de oameni simpli, un fel de Mesia…
Ca să vezi și să nu crezi, râse Serenus, iubita mea lupta pentru libertate și eu habar-n-aveam…
Nici eu nu știam, Serenus, trăia vioi, n-am găsit alt cuvânt, vioi, într-un mod asemănător mie. O zvăpăiată, aici, ai dreptate, Serenus, ai dreptate… Lupta pentru libertate… am auzit ceva și despre asta, n-am luat seama… Pentru felul ei, libertatea însemna a face ce vrei, a spune ce vrei, dar fără a dăuna celorlalți…
Pentru oameni ca mine și ca tine, Agrippina, libertatea înseamnă altceva. Înseamnă putere, stăpânire asupra oamenilor ignoranți, inculți, slabi la minte… Îi stimez, dar nu-i iubesc… Înseamnă altceva decât Mesia…
Totuși, Serenus, ați fost împreună, reveni gazda, cum se face că nu o cunoșteai? Erai convins că o cunoști, voiai să lupți împreună cu ea chiar dacă ați fi fost învinși. Înfrângerea, era, pentru tine, un sprijin în mersul tău spre cunoaștere… Ca mare senator, astăzi, ești unul din vârful Romei, ești dușman al celor ca Epicharis…
Agrippina. Te rog… hai să sfârșim o discuție fără rost!
Fără rost… Corect… Sunt de partea ta. Altundeva voiam să ajung. Repet și eu am fost ca tine, ca toți cei care au disprețuit-o pe nărăvașa Epicharis… Nu te judec. Voiam doar să traduc: ea nu explica și ce înseamnă libertate… striga pentru a fi alături de poporul simplu, neliber… oprimat… alături de cei care o înțelegeu… La procesul în care erau condamnați, mulți alții, aproape toți cei care o îmboldiseră să-l ucidă pe Nero, dacă ar fi trădat numele confraților care s-au arătat lași, dacă ar fi făcut-o, ar fi fost aidoma acestora… A preferat să moară… Deci, cei ce ziceau că luptă împreună cu ea pentru libertate, ca lașii, o trădaseră!… Trăiau în iluzii, numai în niște iluzii, Serenus, nimic altceva. Trăim într-o lume sub drapelul iluziilor…
Rashid! Rashid, strigă tare pentru a fi auzită.
Acesta coborî în papuci și izmene largi, din mătase, ca niște șalvari… Rachid, prieten bun, pronunțai, în felul tău, cuvântul iluzii?
Nu pronunțat bine… Pesemne am vrut să zic „dorință”…
Tot o iluzie, Rachid, un fel de dorință, de dorul lelii, cum se zice în popor…
Ai auzit, Serenus, prieten căruia îi sunt recunoscătoare: „Celui ce n-are i se va lua și ce are”, zice Rashid…
Nu Rashid zice așa, Agrippina. Nerozia asta o zice Christus…
Fie, Serenus, nu vreau să nu fiu departe de tine, respectiv, iluziile, strigăturile în piețe… pupăturile… Toate astea, Serenus, toate astea sunt iluzii…
Ai terminat, stimată prietenă?… Nu sunt de acord!
Nu ți-am cerut asta, Serenus, te-am informat doar! Suntem prieteni ce se respectă…
Asta-i acum! izbucni brusc Serenus…
Apoi schimbă tonul:
Epicharis, zici? Faci din ea un Mesia… N-o cunoști cum o cunosc eu…
Lucius, care ascultase povestea mătușii ca și cum ar fi ascult un basm pe care-l cunoști, se amestecă neașteptat în vorbe:
Îmi permit să intervin. Nu voi încerca să fiu de partea unuia dintre voi. Am cunoscut-o bine pe aceea căreia i se zicea Mesia. Nu-i cunoșteam numele, auzisem de la Serenus numele de Seni, l-am aflat după mult timp… Este vorba despre o fată dragă mie, Epicharis. Cuprinși de frenezia celui atins în interes și orgoliu, tinerii aristocrați își exersau mintea pritocind în fel și chip modul de a-l ucide pe Nero. Împreună cu ei, Epicharis, deopotrivă de aprigă în pat, ibovnica nepotului meu, trăia fără să-și bată capul cu scrupule de onorabilitate. La luptă, flăcăi, voi arisocrați lași!… Trăiască cei ce-și doresc libertatea!…
La prima încercare de a vârî pumnalul în pieptul împăratului Nero, eșuă. Pumnalul nu a ajutat-o, continuă Seneca, după convulsia de tuse. N-a izbutut să ucidă. Conjurații dăduseră bir cu fugiții. Nero o primi cu zâmbetul pe buze. Ea era unul dintre semenii săi înzestrați cu norocul de a fi din naștere ceea ce el doar experimenta să fie. Ea, firească și liberă.
El îi zise:
Frumoasă și cutezătoare ființă, eu sunt cel care, în tinerețea mea, am fost un drac. Încă mai împielițat decât tine. Și tot eu sunt cel care ar dori să fie astăzi, măcar pentru câteva clipe, în locul tău, să mă pot confrunta cu împăratul tiran…
„Nu e sănătos la cap”, le povestea ea prietenilor…
În vremurile ce au urmat, prieteni, nimic nu izbutea s-o convingă să iasă din inconștiența sa de liber-cugetătoare.
Pentru a doua ei încercare de a-l ucide pe Nero, Epicharis fu condamnată la moarte… Întâia oară Nero o eliberase fără condiții…
Pe lungul și întortocheatul drumeag spre eșafod, Epicharis cutreieră cu gândurile prin scurta-i viață, lăudând, blestemând, jurându-se, înfumurându-se, cutremurându-se…
La capătul drumului, când a fost dată la o parte perdeaua litierei, spre stupefacția soldaților, Epicharis fu găsită spânzurată de plafon cu propria-i centură. Izbutise să se lege de vergeaua metalică fixată deasupra ei.
Soldatul care o supraveghea în trăsura care o ducea la spânzurătoare mi-a istorisit cum zvăpăiata, la un moment dat, încetase zbuciumul. Prindea cu limba unul din firele de păr care-i acoperea chipul însângerat, tumefiat, și-l înghițea, apoi încă unul, și încă unul… Vorbea cu ele…
Ceva de genul:
Pe Nero l-am urât din tot sufletul meu. Acum îl iubesc din tot sufletul meu. M-am înșelat, nu i-am crezut vorbele… Este tot ce mi-am dorit să iubesc…
Și apoi, ceva mai încet:
Voi muri… voi muri și o fac cu sufletul eliberat, curat. Fără ură, fără dorință de răzbunare… Cu iubirea la care am sperat mereu și mereu…
Vezi tu, Serenus, dacă o priveai… atât, cu tot dragul, pe mica făptură pe care, zici tu, o iubeai cu certitudinea că-ți aparține… Asta e!… Mergem mai departe. Vorba ta, înfrângerea poate fi o porție bună de înțelepciune…
Știu… interveni brusc, dar și enervat, Serenus. Nu vă plac ideile mele… În sfârșit… Nu mai fac… Vă spun povestea ei adevărată deși nu mi-o mai amintesc în detalii… Aveam o mână de ani, eu. Seni, cum îi spuneam eu lui Epicharis, avea 15 ani. Mă compara cu cel căruia îi spuneți voi Christus. Spunea că acesta lupta pentru ca Ierusalimul să existe pentru săraci așa cum există și pentru ceilalți… Eu îl iubeam pe Alexandru cel Mare. Acesta eliberase lumea… Amândoi eram îndrăgositiți de eroii din povești… îndrăgostiți de povești… Ne iubeam angelic, draga mea… Până la moarte… Posesiv, ce-i drept, și revoluționar, ca să zic așa…
Așadar, îl întrerupse gazda, ochii tăi… deși frumoși, n-au știut să-ți spună totul… Adevărul, de pildă.
Care adevăr, Agrippina?… Ce adevăr? Adevărul pentru care m-a părăsit?… Mai departe este că într-o noapte n-a mai venit. Am aflat mai apoi că se măritase cu mai-marele transporturilor de pe mare. Acesta îi dăruia un castel, cât o insulă, zicea, și că va fi a noastră. M-a chemat să stau cu ea. Să rămân al ei, deși… N-am acceptat. Zicea că vom avea un pat ca-n legenedele istorice. N-aș fi… n-aș fi… mă înțelegeți „ce n-aș fi…”
Bătrânul, coninuă el indispus, a murit de moarte bună, în duel. Seni a intrat în gașca tinerilor revoltați împotriva tiranului. Avea ca mine, atunci, 16 ani… Sex, idealuri, egalitate, libertate, prietenie… Așa că, s-o lăsăm mai moale cu Mesiile…
Ioan privea calm la cei din jur. Pe gene purta urmele nisipului din deșert. Umblase mult, desigur. Serenus îl îmbie cu o laudă:
Mi-a plăcut o expresie a ta: „Dumnezeu este cel ce este!” Dacă este tot ce este, este, desigur, cel ce nu moare niciodată… Are totul…
Ioan zâmbi întâia oară. Ghici subterfugiul lui Serenus:
Vrei să spui că dacă are totul, la ce-i trebuie copii, moștenitori și așa mai departe… Nu e la mintea oricui? Dumnezeu nu are nevoie de fii, fiice sau nepoți, de ce i-ar crește?… Christus, zici, nu e fiul lui Cel ce Este!…
Prieten cu nisip în ochi, te întreb: Christus ăsta este fiul lui Dumnezeul, al Dumnezeului din Cer? Al Dumnezeului meu nu este, jur!…
Iartă-mă, frate Ioan, ironia mea e rudă cu răzbunarea. Nu uita: sunt om și nimic din ce-i omenesc nu-mi este străin – vorba lui Terențius.
Agrippina simți că nu se poate lua la trântă cu Serenus. Cerul ajutorul nepotului:
Tu, Lucius Seneca , nu zici nimic? Apără-mă!
Încă nu, preciză Lucius, încă nu. Îi dau cuvântul lui Ioan, noul meu prieten…
Eu, începu Ioan cu glas moale, ca unul care nu prea vorbește, eu sunt unul care a fost condamant la moarte sub acuzația că am participat la incendierea Romei. De fapt, pentru acuzația că am refuzat să scap măcar o vorbă, spre deosebire de cei din grupul evreilor, care afirmau că incendierea orașului a fost pentru noi toți o bucurie. Bucuria că Dumnezeul nostru era cu gândul la grupul nostru. Nu scoteam o vorbă întrucât participasem la stingerea flăcărilor care se abătuseră peste casele unor prieteni de cartier, iubiți de mine pentru cumințenia lor și respectul pe care îl cheltuiau pentru mine. Apoi, nu credeam că Dumnezeul nostru s-ar fi înverșunat împotirva tuturor romanilor, vinovați sau nevinovați. Așa ceva nu conținea arsenalul său cu fapte, toate în folosul oamenilor. Ce puteam răspunde la întrebările încâlcite, lipsite de logică ale gardienilor? Am tăcut. Am fost stâlcit, nu bătut. Tăcerea mea îi ofensa,îi jignea… În fața împăratului Nero eram ținut ridicat de mâinile a doi paznici sau ce erau. Mai era de față prietenul domnului prieten de aici, Lucius Seneca, al doilea om în imperiu după împăratul Nero. Împăratul se întorcea spre el, ori de câte ori așteptau răspunsul meu. Fiindcă eu tăceam, împăratul îl privea pe acesta cu ochi întrebători. Brusc, foarte mândru, îi spuse acestuia: îmi seamănă, cred că ești de acord. Și către mine, ești liber! Am terminat.
Ani mulți, cutreieram cu capul gol, sub un soare incendiat parcă, nisipurile unde găseam adăpost la cei care veneau acolo la plajă. Dormeam fără acoperământ. Eram alungat cu pietre de cei care mă găseau respingător… Prietene Serenus, Dumnezeu are totul, tot Universul. N-are trebuință de copii… Ai dreptate!… Are totul, și pe toți oamenii, și pe cel care are minte și află singur cine este, și pe cel drapat în iluziile cele mai frumoase și nu-l interesează cine este chiar el… Christus nu grăia pentru cei care-l urmau, nu era înțeles câtuși de puțin de aceștia, fiecare credea că înțelege ce-l ducea mintea… Grăia celor care vor veni, aceia care în veacuri vor ridica lumea pe traseul care duce spre omul creat de Dumnezeu… Celui care are minte, i se va mai da, cel care n-are minte, va rămâne fără iluziile năstrușnice… Va înțelege pe cel ce are minte, nu vorbe… În felul în care a grăit pildele, a formulat legea unică a lumii omului…
Fie cum zici tu Ioan, râse iarăși Serenus. Era pus pe râs. Eu, de încumetat s-ajung la temelia Piramidei Roșii, de pildă, nu o fac. N-am timp. Ca sezonist pe dragul pământ strămoșesc, ce să fac mai întâi? Să aflu dacă Homer a trăit înaintea lui Hesiod? Să văd dacă un smintit minte sau inventeză?…
Bătrâna Agrippina, întinsă pe o pernă ca un tron jos, foarte spațios și ușor de folosit în orice poziție, își ceru iertare pentru că ațipise.
Ațipesc instantaneu. Scuze! Vârsta mea atârnă greu pe umeri. M-a adormit remușcarea pentru ce-am zis. Îmi cer iertare de pe acum dacă spun vreo prostie… Ioan, vino mai în față, nu pot vorbi tare, te rog să-mi ierți vorbele neputincioase. N-am vorbit eu… Mi-am salvat soțul înecat din lăcomia mării, că așa îmi era firea, și am rămas cu el în inimă. Și nu am nevoie de altcineva: când ești pretutindeni, nu ești nicăieri. O singură prietenie e tot ce-ți poate fi de folos. Oricare ar fi aceea, dânsei să-i rămâi credincios. Și voi, creștinii, asta faceți. L-ați găsit pe Iisus, sper că așa îl cheamă, sau el v-a găsit pe voi, și nu vă trebuie altceva. Nici nu aveți ce altceva. N-ați avea nici timp…
Ca să răspundă, Ioan se ridică anevoie de pe perna pe care se așezase stângaci și zise:
Vă mulțumesc pentru hărțile pe care le țin la sân și acolo vor rămâne până vi le voi înapoia…
Va urma.
