Prefață
Iată ce-mi scrie un bun prieten, pe care o lucrare de-a mea l-a îndurerat: „Din cuvintele tale te vei îndreptăți, din ele te vei osândi”. Genial. Perfidie înspumată cu adevăr. Citat din scrierile părintelui Pimen. Citatul, în limbaj bisericesc, nu este o profeție, ci un blestem. Specific popilor. Prietenului meu i s-a părut că eu l-am vorbit de rău pe Iisus și ia ca judecător, între noi, un popă. Doar că, în literatură, autorul nu are pefidia printre instrumentele de lucru. Nu colorează personajele în negru, roșu ori albastru. Descrie fapte, repetă vorbe. Nu ia partea unuia sau altuia. Și eu îl iubesc pe Iisus. Ba, cu ani în urmă, l-am tratat ca pe singurul meu prieten. Și pentru că, de curând, întâmplarea a făcut ca eu să recitesc Evangheliile, am simțit nevoia să-i iau apărarea. Lui Iisus. Mai ales împotriva speculanților. Căci oamenii iubesc minunile, nu adevărul. Din minuni, profitorii au făcut palate cărora le-au spus biserici. În ele și-au ascuns dorința de putere și bogăție. Eu am rămas la închipuirea îndrăgită de mine, un Iisus sărac. Și eliberându-l de povara intereselor celor ce-au făcut din el sursă de palate și veșminte de basm, și jug de pus pe gâtul ignoranților ca podoabă rară, am ajuns la chipul primului om care a formulat în felul pildelor legea fundamentală a lumii omului, și a Universului, totodată. Ceea ce citesc, văd și ascult astăzi, mă obligă, prin menirea ce am primit-o, să dreg cât de cât.
Evangheliștii
Palatul Agrippinei. Ea, în straie de mătase verde, culoarea locului natal, Roma. Soția fostului prefect al Egiptului, gazdă a doi bărbați aflați la vârsta senectuții. Lucius Annaeus Seneca și prietenul acestuia, senatorul roman, Serenus. Este singura așezare domestică în fața Piramidei Roșii din Cairo. Gândită și ridicată de un pustnic. Un moș de vreo patruzeci de ani. Cunoscător cu ochii închiși a tot ce era deșert, nisipuri, furtuni rătăcitoare. Piramida Roșie, zicea, este semaforul deșertului. Luminează diferit iarna și vara, orele principale ale zilei, eclipsele, învolburările norilor.
Agrippina, deși doar cu câțiva anișori, vreo șase, mai în vârstă ca Seneca, îl crescuse pe acesta ca o a doua mamă. După moartea soțului ei nu s-a mai întors la Roma cea năpăstuită de stricăciuni ale oamenilor. S-a statornicit în Cairo. Zilnic, în palatul vechi, în fața ochilor ei, Piramdia Roșie îi buchidea isatoria, și nu numai. O făcea în culori imposibil de numit. Secta egipteană – așa se numeau oamenii locului, sectă -, membrii ei, îi „caligrafiau” povestea de toate zilele.
Copilul Seneca avusese o sănătate șubredă încă de la naștere. După multă vreme, și numai prin îngrijirea Agrippinei, la Cairo, s-a putut înzdrăveni. Niciodată pe deplin. Din pricina unui catar și a unei febre permanente, a avut intenția să-și curme zilele. Numai gândul durerii ce i-ar fi pricinuit-o tatălui său l-a reținut. Se adăuga, la această sensibilitate, și asceza la care se supunea în timpul studiilor și sub influența dascălilor săi, stoicul Attalus și neo pitagoreicul Sotion. Câtă înrâurire vor fi avut aceștia asupra tânărului Seneca, aflăm din chiar zicerile acestuia:
„Pe mine, cel puțin când ascultam cum Attalus vorbea împotriva patimilor, a rătăcirilor vieții, adeseori mă apuca mila de neamul omenesc, iar pe vorbitor îl socoteam extraordinar și mai presus de culmea hărăzită unui om. (Așa gândeau învățații de-acum 2000 de ani – n.a.) Pentru mine, filozoful era regele. Și chiar mai mult. Era acela care cutează să biciuiască regii înșiși. Când începea să laude sărăcia (modestia) și să arate ce povară de prisos era tot ce trece de nevoile omului, de multe ori doream să ies sărac de la cursuri. Când începea să laude sufletul neîntinat, doream să-mi înfrânez poftele fără folos. Socoteam pedanteria gramaticală, sau istoric-literară, drept pierdere de vreme, favoare făcută grămăticilor, ce transformaseră învățământul literar într-o împovărătoare și dăunătoare cercetare de mărunțișuri filologice. A cerceta dacă Homer a trăit înaintea lui Hesiod, gândeam, nu are mai mare însemnătate decât a ști dacă Hecuba a fost mai tânără decât Elena. Ce folosește să cercetezi câți ani avea Ahile și câți Patrocle? Această pornire către artele liberale, ziceam, creează oameni plicticoși, retorici, pedanți, încântați de ei și incapabili să învețe ce este necesar, fiindcă au învățat ce este nefolositor.”
Serenus, prietenul purtat de Seneca la Cairo, se dezvoltase pe alte coordonate. Îi era potrivnic acestuia într-un fel propriu; nu mult, totuși. Mai ales atunci când zicea:
„La ce bun să ne ostenim a produce lucruri de care nimeni nu ține seama? E mai folositor, pentru noi toți, să ne bucurăm de traiul sezonistului pe acest pământ. Venim, mâncăm, dăm afară ce-am mâncat și o întindem fulger.”
Avea motive să facă afirmațiile de mai sus.
Parterul palatului, un fel de sală de consiliu pe timpul prefectului, era acum, la vârsta împovărătoare a Agrippinei, un imens salon împodobit cu perne de mărimi și forme diferite; toate și totul în aceeași catifea de culoarea când a cerului senin, când roșu aprins, când a nisipului răscolit de adierile apusului.
Pe treptele ce duc la apartamentul de la etaj, coboară un ins peticit, cu picioarele goale în galenți, cu chelie cât cuprinde și țepi greu de așezat într-o ordine, de aceeași vârstă cu persoanele prezente.
Agrippina, care moțăia în mijlocul unei perne concepută pentru ațipirile necontrolate, zise, ca un răspuns din somn:
Acesta este Ioan. Cred că nepotul meu, Lucius, îl cunoaște. A făcut parte din lotul creștinilor anchetați după incendierea Romei. Iar tu, frate Serenus, în semn de respect, să faci bine și să te abții astăzi de la ironiile tale, altminteri comestibile.
Seneca negă din cap. Nu și-l aducea aminte să-l fi cunoscut vreodattă pe Ioan. Zise:
Nu cred că ne cunoaștem. E adevărat că nu i-am cunoscut pe toți cei anchetați. Pesemne, este evreu. Am dreptate, Ioan?
Serenus interveni cu de la el putere:
Da, este evreu, cu nume de sfânt: Ioan. Pot să-l înteb dacă a participat la incendierea Romei, orașul meu natal? N-a prea a ieșt nimeni viu din așa-zisul genocid. Pot să-l întreb: l-a salvat mântuitorul Iisus?… Și, ca să-l țin minte, îl întreb: Ioan și mai cum?
Ioan și atât, fu răspunsul.
Agrippina, de-acum trează, se vârî în vorbă:
Zic doar ce cred, nu mă pronunț. A făcut totuși parte din lotul acuzat că ar fi dat foc Romei.
Ioan se închina de zor în fața fiecărui vorbitor. Nu răspunse la întrebarea lui Serenus.
Cu ochii pe Serenus, atentă la reacția acestuia, Agrippina zise:
Ioan este numele dat lui… nu-mi aduc aminte…
Ioan o ajută:
De Jupiter, zeul vostru și de Iisus Christus…
Interveni Seneca:
E o inadvertență… Nu cred că numitul Christus, el personal, i-a dat lui Ioan numele de Ioan… Fiecare dintre cei care-l iubesc pe cel cu numele Christus crede asemenea lui Ioan. Nici tu, Serenus, nu te numești Serenus, ci Serenum. Serenum, numele adevărat, a fost nume de sclav. Te cunosc de pe vremea când, în copilărie, eram nedespărțiți. Nu spui niciodată lucrurilor pe nume. Acum, de pildă, te râcâie ce-ai aflat venind încoace. Anume, că omul ăsta, Iisus, cum i-ai zis tu, ar fi spus: „Celui ce are i se va mai da, celui ce n-are i se va lua și cât are.” Am dreptate?
Serenus își țuguie buzele și se scărpină pe chelie, ca atunci când ai de gând să spui ceva vesel și zise:
Bineînțeles că NU. Că nu ai dreptate. Mai întâi, eu nu mă las râcâit de vorbe. Oricare ar fi, tot vorbe sunt. Mă râcâi singur. Iau aminte că Ioan e urât de oamenii de aici. A fost ascuns în camerele de sus. Poate chiar în dormitor. Loc mult ferit. Aici, jos, îl puteau vedea revoltații râcâiți de vorbele simintite spuse de acel Iisus: „Celui ce are i se va mai da, celui ce n-are i se va lua și cât are…” Ziceau:
O idioțenie ( pe limba lor, desigur) mai caraghioasă, nu există în lume!
Mă aflu aici, vorbi Ioan cu voce joasă, plină de împăcare, la rugămintea sectanților creștini de pe țărmul Mării Roșii. Asupra lor s-au abătut nenorociri mari, mai mari decât cele la care au fost supuși de împăratul Nero. Gazda noastră de astăzi este singurul om de pe pământ în sfatul căruia pot crede…
Adică? vru să știe Serenus.
Ai răbdare, Serenus, i se puse în față Agrippina. Îți voi explica eu. Și către Ioan:
Frate Ioan, dintre cei patru de față, senatorul Serenus este singurul care te poate ajuta în ceea ce privește viața de sezonist. Presupun că te interesează. „Frumoasele vremuri” se adresează sectanților aceia…
Serenus se vârî în vorbă, după cum îi era felul: Ce urmează nu spune Agrippina?
Erau zilele în care aceștia așteptau apocalipsa anunțată păstrându-se într-o curățenie și, cum să spun, într-o cumințenie pe care n-ar strica să o încercăm toți… Nu erau marcați de nehrană, dimpotrivă. Mie, ocolind spre ei, mi-au vindecat degetele de la picioare. Din pricina drumului lung, mi se înțepeniseră, nu se mai îndoiau, erau ca niște cârcei… Altceva mă face curios: leacurile pe care le-au, cum să zic… pe care le-au ales, sunt nitam-nisam sau le-a trimis Iisus, în locul apocalipsei?
Nu-i de glumă, Serenus, îl certă gazda, oamenii aceia trăiesc, fără putință de tăgadă, ceva eroic. Deja au ajuns la jumătate. Bărbații nu mai au acces la neveste în niciun fel. Numărul nașterilor e zero… nu se mai pizmuiesc, dar nici nu se mai iubesc. Nu țintesc averi, dar nici nu luptă cu nevoile. Li se supun și atât. Sfatul pe care îl voi transmite lor, azi-mâine, este acela de a fi oameni acum, în lumea în care s-au născut să izbândească, nu să moară…
Agripinna, o întrerupse Serenus, cum rămâne totuși cu ceea ce spune așa-zisul mântuitor: „Celui ce are i se va mai da, celui ce n-are i se va lua și cât are”? Năzdrăvănie mai veselă ca asta n-am auzit de când sunt, și nu m-am născut ieri.
Ioan interveni:
Și eu aș gândi la fel, zise. Dacă aș fi bogat. Sigur, nu sunt nici sărac. Sărac e cel ce își dorește mai mult decât are nevoie.
Rashid, servitorul adus de Agrippina dintr-un sat de lângă Marea Roșie, sclav arab, coboară prudent trepetele și intervine în discuție, cu puținele vorbe învățate:
Cerut iertare vouă…
Rashid, am mai vorbit despre asta. Te rog: „fără iertare!”
„Fără iertare”, cerut totuși iertare… Domnia sa, Serenum… Serenus, iertare, a spus „cel ce are”…
„Celui ce are”, îl corectă Serenus..
Da, da, „celui ce are”, spus domnia voastră… În genunchi, așa cum mă vedeți, jur că AM ochi. AM ochi ca să văd ce-i în jur și peste totul, departe,departe, departe, pentru a ajunge undeva și să mă dumiresc – așa se zice aici dumiresc – și să mă încredințez asupra totul…
Apoi, AM urechi, vedeți-le-mi sub fes, am urechi s-aud ce zice marea, ce spune copacii, ce vorbește oamenii, ce gângure păsărelele… totul.
AM minte… Mintea-mi ajută să aflu ce spun în mine eu… iertare, ce spune ălea câte am în mine, gânduri, aia și aia, bucurie, nădejde…
AM mâini…
Serenus îl întrerupe râzând:
Gata, omule, gata!
Gata, domnia voastră, gata, mai am puțin și gata… AM toate câte văzut voi… Lumea ce-am văzut și voi văzut se schimbă mereu, nu e aceeași acum și peste un… și peste…
Ajunge Rashid, ajunge, mulțumim!
Rashid, de parcă n-a auzit ce-a poruncit stăpâna, continuă:
… și lumea care vine, se schimbă, se face puțin altfel de la om la om și… cel ce are ochi să vadă, urechi s-auzi, deșteptăciune prin ochi și urechi și creier, va primi ca să fie mereu mulțumit, să fie mulțumit cu ce are și mâine va avea din nou ce are acum… Celui ce are acum…
Rashid, interveni din nou Agrippina, ajunge!…
Rashid începu să urce treptele bolborosind „ajunge”…
Seneca aplauda cu sprâncenele sub degete. Adăugă la vorbele lui Rashid:
„Celui ce n-are i se va lua și ce are Rashid…”
N.a. Serialul continuă în fiecare duminică.
