La rugămintea mea, ascultați prima simfonie compusă de Chopin. În acest mod vă puteți închipui cam cine putea împrăștia semințele cu geniu și în ce fel au prins ele rădăcini la Chopin, Moise, Cezar, Iisus, Alexandru cel Mare, Napoleon, Marx, Nero… Și ce s-a întâmplat cu ei…
Hitler, de pildă, era un băiețel firav,stângaci, îndrăgostit de legenda lui Parsifal. Mama acestuia, inimă tristă, își pierduse deja soțul și temându-se că fiul său ar putea să calce strâmb îl creștea ferit de primejdiile lumii. Într-o dimineață pe când Parsifal se juca în pădure îi apăru înaintea ochilor un grup de cavaleri în armuri de-ți luau ochii. Atras de viața vitejească, băiețelul se hotărî să-și părăsească mama, fiind îmbărcat doar cu un veșmânt simplu, țesut în casă. Cu aceste daruri, eroul iubit de băiețelul Hitler plecă în lume. Micuțul Adolf începu să li se adreseze colegilor cu „dumneavoastră” întrucât aceștia nu iubeau ca el legenda lui Parsifal. Și mai mult, nu își iubeau la fel ca el patria. Frecventa muzeul local și biblioteca și nu rata decât rareori un spectacol al marelui compozitor Wagner. Nu-și află liniștea până când prietenul său, Kubizek, nu acceptă să vadă un spectacol de Wagner. Îl asigură că este o lume a marilor drame eroice, a zeilor și a faptelor de vitejie, a luptelor titanice și a morții. Eroii wagnerieni, zicea, sfidează vechea ordine, asemenea lui Tannhäuser și Parsifal. Celelalte nu sunt decât miorlăituri italiene. Omul trăiește spre a sluji idealul cel mai înalt, iar acest ideal constituie pentru om o condiție a existenței. Ușurința cu care ceilalți spectatori aveau acces în lumea magică a lui Parsifal îl revolta. Veneau la operă ca la un chef. În locurile populate se vorbea păsărește, fiecare pe limba lui. Clasa de jos era fericită pentru parvenirea ei și obsedată de temerea recăderii în ce-a fost. Ca să nu-și piardă speranța în oamenii care îl înconjurau pe atunci, se străduia să facă abstracție de manierele și felul lor de viață și să nu rețină decât motivele decăderii. Și repeta cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Acum securea stă la rădăcina pomului. Orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc. Nu lupți decât pentru ceea ce iubești, nu iubești decât ceea ce respecți. Iar ca să respecți trebuie să cunoști.” Autoritatea legilor, mai spunea Hitler, este un mijloc de oprimare a săracului. Religia – mijloc de a slăbi elanul poporului. Căci, dacă dreptatea ar fi recunoscută în ceea ce este dreptate, n-ar mai exista cauzele conflictului.
„Dacă acum m-aș strădui să zugrăvesc, din câteva trăsături, sufletul claselor inferioare, tabloul meu ar fi infidel dacă n-aș afirma că la acele adâncimi regăseam lumina. Am întâlnit, acolo, sentimente de sacrificiu, de camaraderie fidelă și de rezervă plină de modestie. Există încă mulți tineri care nu pot înțelege întreaga infamie a doctrinelor politice.”
Karl Marx l-a iubit pe Hitler ca pe nimeni altul. Amândoi erau victimele unui microb. Acela care deschidea în ființa omenească neastâmpărul pentru o cauză. Marx, pe aceea de a-l ridica pe om la funcția de om. Hitler, pe aceea de a-l îndrepta pe om spre funcția de iubitor de patrie, de rasă, de națiune.
Când năzuința lui Marx a rămas fără bani și putere, marxiști s-au mai găsit doar în biblioteci.
„Die Arbeit macht frei”, aproape biblic, a trimis în măruntaiele pământului milioane de oameni care au murit ca niște păduchi. Nevinovați.
Omul biologic a rămas iarăși cum a fost.
Alexandru cel Mare, un prinț al vitejiei, și-a împlinit dorința cu alte milioane de oameni sacrificați. Nevinovați. Și el mort nu mult diferit de Hitler: „Am avut totul și totul era nimic”.
