Iată ce-mi scrie un bun prieten pe care o lucrarede-a mea l-a îndurerat: „Din cuvintele tale te vei îndreptăți, din ele te vei osândi”. Citat din scrierile părintelui Pimen.
Cuvintele, în limbaj bisericesc, nu sunt o profeție, ci un blestem. Prietenului meu i s-a părut că l-am vorbit de rău pe Iisus și ia ca judecător între noi un popă.
Doar că, în literatură, autorul nu are și perfidia printre instrumentele de lucru. Nu colorează personajele în negru, roșu sau albastru. Autorul descrie fapte, repetă vorbe. Nu ia partea unuia sau altuia.
Și eu îl iubesc pe Iisus. Ba, cu ani în urmă, l-am tratat ca pe singurul meu prieten. Și pentru că, de curând, întâmplarea a făcut ca eu să recitesc Evangheliile, am simțit nevoia să-i iau apărarea. Mai ales împotriva speculanților. Căci oamenii iubesc minunile, nu adevărul.
Din minuni numai, profitorii au făcut palate cărora le-au spus biserici. În ele și-au ascuns dorința de putere și bogăție.
Eu am rămas la închipuirea îndrăgită de mine: un Iisus sărac. Și, eliberându-l de povara intereselor celor ce-au făcut din el sursă de palate și jug de pus pe gâtul ignoranților, am ajuns la chipul primului om, descoperit de Iisus ca fiind al lui Dumnezeu. Și a formulat în felul pildelor legea fundamentală a lumii, a Omului, a Universului.
Omul, zice Iisus, nu știe care îi este locul în Univers. Nu știe ce urmărește. Știe că urcă. Urcă în lumina potecii, aceea ce-l aproprie de semenii săi, cu duh sărac în ură și răzbunare, iubitori de pace și făcători de pace. Ei sunt sarea Pământului. Dacă o îngropi, odată cu ea, fericirea făurită de lacomi nu mai e bună la nimic. Poate fi aruncată, prigonită de fariseii ce urmăresc puterea, sclavi ai orgoliului propriu ignoranței din care au apărut.
Eu, zice Iisus, cel iubit de mine, așa văd lumea, așa citesc Legea Universului. Motivul pentru care ea a apărut. Lumea lui Dumnezeu.
