Simfonia cu numărul 6. Cea mai importantă, cea mai iubită creație a sa, pe scena sălii de concerte din Sankt Petersburg s-a încheiat. Cortina coboară. Spectatorii ies în liniște. Nu le-a plăcut.
Frolov,prietenul său de-o viață, surprins de chipul emoționat al acestuia, îl întâmpină cu vorbele:
- Mi se pare mie, ori tocmai eșecul te-a așezat pe temeliile căutate de tine atâta amar de vreme și din care cauză păreai să-ți fi luat adio?
Piotr Ilici se întoarse spre cel convins că spunea un adevăr acceptat de întrega asistență.
- Ai dreptate, eternul meu prieten, când vorbești de temelii îndelung căutate și negăsite niciodată de mine pe de-a-ntregul. Nu și când pronunți cuvântule eșec. Iubesc această simfonie așa cum n-am iubit niciodată vreuna din creațiile mele muzicale și nici nu cred că există vreuna în lume, deocamdată, mai bună….
- Petia, îl întrerupse prietenul, ascultându-te, te-aș îmbrățișa… Teamă mi-e, totuși, că vrei să justifici ceva… Odată, după ce-ai ascultat aria Zelinei din opera Don Juan, de Mozart, ai izbucnit în plâns și a doua zi nu te-ai mai ridicat din așternuturi. Mai mult, te-ai ascuns sub o podișcă… Nu mai țin minte cine, cum și după cât timp te-a găsit.
- Știi bine, Frolov, își începu Petia răspunsul, cu privirea ațintită pe îngrijitorul de lumini, există în noi pricini care clocotesc… stârnesc felurite sentimente care nu se identifică…
După câteva zile, Petia trăi în el acele felurite sentimente. A plecat să tragă un pui de somn la dădaca din copilărie, singura sa iubită, Fanny Durbac, într-un orășel îndepărtat, de provincie. Locul natal al fostei guvernante, Montbeliard, se afla la multe, multe sute de kilometri. Se trezi peste două zile… Aproape două zile…
A revenit la Petersburg.
S-a sinucis. Avea 53 de ani.