De sute, poate mii de ani, cei care citesc Scripturile de la înalțimea înțelepciunii știu că Scripturile propovăduiesc iubirea. Iubirea de Dumnezeu sau, în limbaj universal, iubirea de Creator. Iubirea de aproapele tău. Iubirea de comunitate.
Mitropolitul Bartolomeu Anania face un gest de educație și cultură: clarifică traducerile Scripturilor. Gestul său ascunde o interogație milenară: cum este posibil ca Scripturile, iubite de mulți, să fie contrazise prin fapte de către cei care au cucerit puterea politică, folosindu-se de zicerile Scripturilor, în toate orânduirile care au urmat? Istoria relatată de scribii celor de Sus, glorfică „eroii” care au distrus alte comunități. Și Biserica, păstrătoarea Bibliei, tace.
Citez din primul volum al Scripturilor:
„Adorarea suveranilor ca zeități era o practică obișnuită în antichitatea egipteană și persană. Din motive politice (personale, aș zice eu), Alexandru cel Mare și urmașii în veacuri adoptă apoteoza personală…” Se considerau Zeități.
Înainte de a muri, Alexandru cel Mare, după ce a nimicit comunități și a nenorocit milioane de oameni nevinovați, a zis: „Am avut totul și totul era nimic”. Această mărturisire nu a înțelepțit pe nimeni. Întrebați-i pe Cezar, Hitler, Napoleon & comp.
Cert: adevărul se ascunde la înălțimi, nu poate lumina nicio minte de jos, oricât de înțeleaptă. Deducem că „mințille” sunt altceva decât scrie la carte.
Războaiele au ucis miliarde de oameni fără nicio vină. Numai și numai din vanitatea „zeităților”. Astăzi, alți „viteji” cheltuiesc miliarde și miliarde muncite de slujbașii „vitejilor”, pentru a porni alte războaie, cu alte nume. În ce lume trăim? Știe cineva? Desigur, nu știu nici mințile „luminate”.
Revoluțiiile, o sămânță pe un teren sterp pentru semințele din minți de oameni, de asemenea.
Iulie, 1789. Paris. Vuietul unui tun descărcat de arșița soarelui trimite lumii glasul unei sentințe teribile.
Declarația drepturilor omului: „Oamenii se nasc liberi și egali în drepturi. Poporul este suveran. Libertatea este a putea face tot ce nu dăunează altuia…”
Dar, când te afli pe o cale deschisă, graba devine chiar pricina îndepărtării de țintă.
Drumurile sunt presărate de cadavre. Cimitirele dau pe dinafară. Piramide de cadavre…
Prietenul meu, Saint Juste:
Să piară tot ce ni se opune. Libertatea nu se obține cu menajamente, ci cu rigoare sălbatică. Națiunea se regenerează pe mormane de cadavre.
Repet ce i-am spus prietenului meu, Saint Just:
Prieten rar: când spui „să piară tot ce ni se opune”, nu zici și cine decide ce înseamnă „ni se opune”? Tu decizi oare?… Uită-te în jurul tău. Fiecare gândește altfel revoluția ta, cu alt interes.
Nu revoluțiile vor da naștere vieții din Scripturi.
