Marți, a venit la mine, din depărtări, Adrian Catană. Ca să mă felicite. Cel mai bun prieten al meu în viață. Bucurie imensă. N-au trecut nici zece minute că au început durerile. Convins că e vorba doar de o criză, împreună cu Talida, a trecut în altă cameră, până îmi revin. N-a fost chip. N-a avut încotro. A plecat, bucuros totuși, că ne întâlnisem.
Vreme de o oră, o oră și ceva, am rămas neclintit, cu ochii pe fereastra camerei din față. Un dreptunghi înalt, cu rame albe. În dreapta ramei din dreapta, un lampadar albastru. Prin geam, vedeam imaginea unui trunchi de copac. Un păr bătrîn de peste o sută de ani. Vânjos. Cu ramuri întortocheate, puternice și vesele în lumina unui soare mirific. O sută de ani, toamnă de toamnă, și-a trimis fructele sale, neschimbate, pentru oamenii de pe pământ.
De ce, mă întrebam, în durerile ce se dispăreau lent, de ce oamenii nu pot fi la fel? Văzusem ciomăgari, sau ciomăgași, ceva de felul ăsta. Ieșeau din biserică, se înfuriau pe cei care nu le făceau loc. Le vedeam bățul deasupra capetelor celor din fața lor.
Și-am mai cunoscut un alt bătuș, vajnic și nemilos. După căsătorie a făcut doi gemeni. Devenise un alt om. Calm și tată perfect. Copiii păreau a fi tot ce și-a dorit în viață.
Copacul de pe coaja căruia ochii mei îndurerați nu se mai îndepărtau mi-a adus în față un chip asemănător cu al lui Iohannis al nostru.
Neamțul, știu, nu iubește poporul român. Îl disprețuiește. S-a născut în adorația lui Adolf Hitler și ar fi vrut să conducă la fel ca acela. Precum părul din fața ochilor mei, nu și-a modificat condiția din naștere și nu cred că o va schimba nici peste o sută de ani, dacă ar trăi. A ajuns președintele unui popor nostalgic, a trăit deasupra acestuia, identic cu adoratul său…
De altfel, și eu îl iubesc pe Adolf Hitler. Firește, nu din motivele pe care le are Iohannis, ci din acelea pe care le cunosc eu. Voi scrie despre asta, în curând, la rubrica „Prieteni de 2000 de ani”.
