Palatul Agrippinei, soția fostului prefect al Egiptului, era singura așezare domestică în fața Piramidei Roșii din Cairo. Palatul fusese gândit și construit de un pustnic. Un moș de vreo patruzeci de ani. Cunoscător cu ochii închiși a tot ce era deșert, nisipuri, furtuni rătăcitoare. Piramida Roșie, zicea, este semaforul deșertului.
Agrippina, deși doar cu câțiva anișori, vreo cinci și jumătate, mai în vârstă, îl crescuse pe Seneca, precum a doua mamă.
… Pe treptele ce duc la apartamentul de la etaj coboară un ins peticit, cu picioarele goale în galenți, cu chelie cât cuprinde și țepi greu de așezat într-o ordine.
Agrippina zice către fiul său adoptiv:
-Acesta este Ioan. A făcut parte din lotul creștinilor prigoniți după incendierea Romei. L-am cunoscut în timpul unei excursii pe care am făcut-o la Marea Roșie. Cei fugiți din Israel erau în zilele în care așteptau Apocalipsa într-o curățenie și, cum să spun, într-o cumințenie pe care n-ar strica să o încercăm toți. Se hrăneau cu apă și boabe. Nu erau marcați de nehrană. Mie mi-au vindecat degetele de la picioare. Din pricina drumului lung, mi se înțepeniseră, nu se mai îndoiau. Oamenii aceia, trăiau, fără putință de tăgadă, ceva neomenesc. Cu fiece zi care trecea în așteptarea Apocalipsei se micșora numărul lor. Ajunseseră deja la jumătate. Femeile nu se mai căsătoreau, bărbații nu mai aveau acces la ele în nici un fel. Numărul morților era de neoprit, în vreme ce numărul nașterilor era zero. Teamă îmi era că până la Apocalipsă mai rămânea doar vraciul care mi-a vindecat mie picioarele. E adevărat, nu se mai pizmuiau, dar nici nu se mai iubeau. Nu ținteau averi și nu luptau cu nevoile. Li se supuneau și-atât. Lucius al meu, Seneca, poate să confirme. A fost și el martorul unor astfel de întâmplări.
– Poți să povestești, nu?
-Da, cunosc întâmplări de felul acesta, răspunse Seneca. După incendierea Romei, anchetatorii îi acuzau pe creștini că ei ar fi pus focul. Creștinii vârau în capul oamenilor ideea că sfârșitul lumii este aproape și că întreaga omenire, cu excepția lor, este sortită pieirii. Ei își întemeiau credința pe spusele unui oarecare Christus, executat cu 30 de ani în urmă, în Iudeea. Acesta afirma că va reveni cu patalama de la tatăl său, stăpânul și întemeietorul lumii, ca să judece lumea. Membrii sectei așteptau exaltați evenimentul. Îndeplineau ritualuri secrete, se țineau deoparte de ceilalți oameni.
Cercetările stabiliseră că în momentrul când orașul era în flăcări creștinii se arătaseră încântați de foc, strigau că sfârșitul este aproape, că Roma, ca și Babilonul, avea să fie distrusă de către Christus, că acesta își va face apariția deasupra flăcărilor și norilor de fum. Îi va ridica la ceruri pe aleși, iar pe Nero îl va nimici odată cu tot poporul său păgân. Întrebați dacă erau cumva mulțumiți să vadă Roma arzând ei au răspuns că aceasta era răzbunarea cerului, cum, dar, să miște un deget măcar ca să stingă incendiul? A doua venire a zeului lor reprezintă evenimentul suprem. Este așteptat de ei să vină din clipă în clipă…
Ascultându-l pe Seneca, Ioan privea calm la cei din jur. Pe gene purta urmele nisipului din deșert. Umblase mult, și singur…
Seneca mai zise:
-Agrippina, Ioan n-a afirmat că Iisus este fiul lui Dumnezeu. Nici că n-ar fi. Zicerile lui Iisus ascund adevăruri înțelese doar de creștini. Dar pot, la fel de bine, să fie vorbite, mărețite și împovărătoare de creduli fără orizonturi și puncte de sprijin. Vă dau un exemplu: zice-se că domnul Christus ar fi zis „Fericiți cei săraci cu duhul…” În locul acela spusele traduse corect ar fi trebuit să spună „Fericiți cei săraci cu duhul care produce lăcomie, invidie, răzbunare, minciună, îmbogățire, hoție și celealte rele produse de duhul omului…”.
Ioan interveni:
-Vă mulțumesc pentru hărțile pe care le țin la sân și acolo vor rămâne până ce voi ajunge la Dumnezeu.
-Cred, Ioan, zise Agrippina. Eu însămi am făcut am făcut ceva frumos în felul în care am scos trupul fără viață al soțului meu din înșfăcarea oceanului. Nu m-am folosit de numele cuiva pentru asta! Atunci, nu glorie am câștigat. M-am câștigat pe mine. Tot ce trăisem se înjumătățea. Erau adevăruri pe jumătate. Adevărul întreg eram eu.
