L-am auzit vorbind pe Dumitru Prunariu. Vorbea la Radio România Muzical. Glas limpede și clar. Cu vorbe oxigenate, desigur, acasă. Deci verificate. Am reținut o frază din discursul său. Mi-a ferecat mintea zile și nopți. Am început să sufăr. Nu izbuteam să ajung la miez. Până-n momentul când mi-am spus: nu știu cât mai am de trăit. Poate clipe, poate zile, poate ani. Nu există fapte și oameni care să mă supere. Dumitru Prunariu glăsuia despre un amănunt din plecările oamenilor pe Lună. 11. Zece militari și un om de știință, militar și el.
Nedumerirea care m-a adus la pat consta în următoarele: în lumea oamenilor există miliarde de săraci, de suferinzi… S-au cheltuit mii de miliarde de dolari pentru a se ajunge pe Lună. Miliarde care i-ar fi putut, așa cum scrie la Biblie, salva pe acei oameni…
Atunci de ce trimișii pe o planetă nepopulată, greu, dacă nu imposibil de adăpostit oameni, nu erau savanți în cunoașterea științei? De ce militari?
După ore multe de nedumeriri aducătoare de durerea neștiinței, am avut un singur răspuns. Nu americanii, conducătorii acestora, dorind – ca toți înaintașii, de la Alexandru cel Mare la Hitler -, să conducă, să stăpâneacă lumea, au trimis specialiști în afla cu ce fel de armament poate fi stăpânit globul pământesc.
