Rareș Bogdan – cameleonul

Adică, o forță pe care o au puține ființe pe pământ: într-o clipă nu mai este ce-a fost; în orice clipă poate fi ce „vrea mușchii mei”. În noua stare pe care o înfățișează, larma produsă de el, când ca bufon, când ca tribun de mucava, acoperă până și pacea bradului ce se înalță deasupra piscurilor. Iată-l cu batista la butonieră, din nou în piața târgului. Credința în sinele său de cameleon prigonește aici chiar și credința muștei în scârnăvia de care se încarcă obraznic. Adevărul auzit de urechea lui, în gura-i devine bâzâit otrăvit. Cel ce evită ocara sa furibundă e urmărit cu o avalanșă de măscări aiuritoare, imposibil de a le descoperi proprietatea ori asemănarea. În aceeași clipă poate reveni la ce-a fost, sau deveni ceva de felul unei insecte netrebuitoare, rău-mirositoare. Dumnezeul său i se înfățișează în culoarea urinei, singura care nu-și poate schimba culoarea.