Mi-e rușine s-o spun. Nu mă luați în seamă. Mă uit în oglinda care suntem. Nu am încotro. Ceea ce spun acum, nu-mi aparține. Am aflat întâmplător. Citeam undeva: „Răul se întâmplă, când binele tace!” Ei, poftim! Și târzia revelație a unui adevăr, pe care-l cunoșteam fără a-l lua în seamă, nu s-a oprit aici. M-am întrebat: și dacă binele, în realitate, nici nu există, ce se întâmplă cu răul? Se mai întâmplă, nesuferitul? Mai poate fi el cunoscut? Căci, osândit să moară, pentru a supraviețui, omul născocește fel de fel. Răul, așadar, este veșnicia, chiar adevărul? Pare a zice: Nu încetați să credeți că mă puteți învinge. Nu veți izbândi, dar veți supraviețui. Portul ultim, spre care ne îndreptăm, fără a-l cunoaște, ne așteaptă pe toți, răi ori buni. Nu există excepții. Veșnic, unii vor popula ulițele, cu adevărul în dinți, înveșmântați în clișee, și alții vor râde, ca Ecclesiastul. Viața, pentru a-și urma drumul implacabil, se bizuie pe piloni care, în realitate, sunt inventați: răul și binele. De aceea, cândva, un oarecare deștept a zis și a scris: „Cunoaște-te pe tine însuți!” Doar așa vei afla cine ești, doar așa exiști cu adevărat. Doar așa nu va mai exista minciuna. Doar așa binele se va întâmpla. Când răul va tăcea, învins de lumina din tine. Iată, astăzi, asistăm la o bătălie cum n-a mai fost, o bătălie ca noi, cei care existăm, să fim întunecați, învolburați, osândiți, prin toate invențiile posibile: televizor, pseudo artă, pseudo cultură, Consum, ONU, UE, democrație, drepturile omului…
Libertate de talcioc!
