Dragă Jiří,
Eu sunt, într-un fel, bine sănătos, ceea ce îți doresc și ție. Ieri, la noi s-au sărbătorit Rusaliile. Centrul medical care mă are în grijă era aproape pustiu. Câteva asistente și bineînțeles medicii. Niciun pacient. Comunitatea căreia îi aparțin prin naștere trăiește ca în urmă cu multe sute de ani. Ceea ce, sincer, mă bucură. Mai are nevoie doar de câteva veacuri pentru a se primeni și a ieși din copilărie. Acum e ca un puștan: acaparatoare, naivă, plângăcioasă, ranchiunoasă, răzbunătoare, rea și, desigur, evlavioasă.
Trăiesc momente când spiritul meu, niciodată mulțumit, se întoarce la „Primăvara de la Praga”, la clipele fericite ale vieților noastre, după cum ai recunoscut. De un adevăr sunt sigur: am fost fericiți. Din nefericire, nu eram și sinceri. Praga pe care o trăiai tu, nu era și Praga pe care o trăiam eu. Gândurile noastre nu ne-o înfățișau în aceleași cuvinte. Sau, dacă erau la fel, nu aveau temei în simțiri asemănătoare. Pentru tine, Praga era o certitudine. În mine trăia un vis. Și vis a fost, Jiří. Praga n-a existat decât în dorințele noastre, ce-i drept felurite. Nu era posibilă. Și nu va fi posibilă multe secole de-aici înainte. Omul nu și-a consumat în luptă toată răutatea, pofta de putere, lăcomia, perfidia. Sau cum spune Sun Tse, totul e înșelăciune. Încercarea lui Lenin, traducându-l pe Marx în limba rusă, de a instaura dictatura proletariatului, nu a fost decât consumarea nevoii de a se schimba oamenii, nu și sistemul. Omul nu se schimbă la dorința cuiva. Sistemul e ăsta pe care-l trăim: lumea împărțită în stăpâni și sclavi. Până la lumea solidarității la care năzuim amândoi e o cale atât de lungă, încât, așa cum spune poetul meu național, mii de ani i-ar trebui luminii să ajungă.
Jiri, în urmă cu câteva zile, am primit o informație care m-a uimit. Ți-am scris eu: sunt bolnav de leucemie. Sau dacă nu ți-am scris, ai aflat. Numărul limfocitelor din sângele meu depășea 300.000, și normal ar fi unul de până la cinci mii. Ieri, informația care mi-a adus fiori de bucurie a fost că numărul limfocitelor a scăzut la 70.000. Imens, zic eu. De la 300.000. Sigur, mai este mult, dacă nu deloc, până la cinci mii.
Jiří, noi doi vedem viața diferit de contemporanii noștri. Nu-i bai, cum zice ungurul. Să fim sănătoși. Dacă dorim să mai fim martorii lumii în care viețuim, musai să fim sănătoși. Iar sănătoși nu putem fi decât dacă vedem și tăcem dracului din gură. Ca să fluturăm și adevărul nostru, care nu e unic, avem nevoie să fim ascultați. Astăzi nu ne mai ascultă nimeni. Niciun adevăr nu este unic. Până nu vom ști care e sfârșitul lumii, nu va exista adevăr unic.
Jiří, am stat de vorbă cu nevastă-mea toată dimineața. Nu mai scriu nimic din ce pot pune pe hârtie ca scriitor. Sănătatea mea îmi cere să-mi feresc creierul de o încâlcire fără rost. Respectiv, de o încâlcire fără sorți de a primi lumină. Voi continua să-ți scriu doar ție. Chiar și așa, am inima îndoită. Mai ești cel din vremea revoluției noastre? Nu cred că mă hazardez dacă spun că de vreme ce eu nu mai sunt cel ce am fost, nu mai cred în mai bine, nici tu nu mai crezi și, iată, suntem iarăși unul singur, tu și eu.
Pe curând!
