Pe calea ce leagă două spitale cu medici în care Dumnezeu a depozitat puroiul a ceea ce a ratat Dânsul am trăit bucuria de a asculta un interviu cu Sergiu Celibidache. Nemăsurabilul nostru concetățean zicea că a găsit, în țara în care se născuse, poporul pe care îl visase în nopțile de schimbare a veacurilor. Un cor de femei, bărbați, copii, ca un fluviu curgând veșnic de la izvoare la seninul dispariției. „Dar ce păcat! Ce păcat! Lipsesc oamenii”, spunea Celibidache. Cei ce veghează. Făurarii care știu a prelucra bogățiile ce le-au fost dăruite la naștere.
De parcă piaza-rea le-a încurcat semnele. Preoții sunt non-preoți. Șlefuitorii de creatori ai românismului sunt, în fapt, stricători. Werneri, Orbani, Hellvigi… Și câte un Cățu. C-așa-i românul, hazos. Unde-i bășcălie, el plusează. Și purtătorul de neam curat, Sergiu Celibidache, în mantia-i prelucrată în legile mari ale lumii omului, ca să veșnicească, pune punctul pe I. Și zice: „Ca mine sunt mulți, iar voi alegeți pe cei ce stau într-un picior în apă mică. Treziți-vă!”
