Să fim sinceri: dezbaterea privind școala în containere de la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, din Sfântu Gheorghe a fost deturnată de birocrați spre un teren steril. Discutăm despre „dotări”, despre climatizare, despre ventilatoare, despre cum containerele sunt „moderne” și, practic, o formă de progres. Este o mizerie intelectuală și o aberație psihologică. Putem aduce televizoare 4K în fiecare cutie metalică, putem pune mochetă fină și putem monta cele mai scumpe purificatoare de aer: containerul rămâne container.
Administrația Antal Árpád András vrea să ne convingă că o „școală” este o simplă sumă de dotări tehnice. Fals. Școala este un simbol al contractului social. Când forțezi un elev să stea între pereți de tablă, tu nu-l „cazezi” temporar; tu îi comunici, tacit, că el este un chiriaș secundar în propriul său viitor.
Să analizăm ipocrizia acestei situații: vorbim despre investiții și viitor, în timp ce obligăm copiii să treacă printr-o „epurare” a mediului educațional. Psihologic, ce se întâmplă acolo este o formă subtilă de violență instituțională. Un copil nu vede „climatizare”; el vede „provizorat”. El simte că școala lui nu merită fundație, nu merită holuri, nu merită prestigiul unei clădiri reale. Într-un limbaj simplu pe care niciun politician nu vrea să-l audă: îi învățăm pe acești tineri că sunt de categoria a doua pentru că sunt români.
Mai mult, există această toxicitate a comparației. Să nu ne ascundem după deget: când elevul român vede cum pentru colegul său maghiar Statul construiește, investește și întreține școli care emană respect și durabilitate, în timp ce el însuși este „parcat” într-un șantier fără sfârșit, nu poți să te aștepți ca acel copil să fie un cetățean loial sau echilibrat. Îi plantezi, metodă cu metodă, semințele resentimentului identitar. Administrația UDMR le livrează elevilor români, prin pereții de metal, un singur mesaj: „Ești mai puțin valoros pentru că ești român”.
„Neajutorarea învățată” despre care vorbesc psihologii nu este doar un concept academic, ci bomba cu ceas pe care o construim chiar acum. Când le spui acestor copii, la ora de dirigenție, despre importanța școlii, dar îi trimiți înapoi la container, îi înveți prima lecție de viață despre Stat: Instituția minte. Statul este un mare „amânat”, un administrator care, dacă poate pune viața unui copil pe hold timp de ani de zile fără nicio mustrare de conștiință, înseamnă că noi, ca societate, am cedat.
Să nu ne mai auzim cu scuza „soluției de urgență”. Când urgența depășește un ciclu de școlarizare, ea devine sistem. Containerele din Sfântu Gheorghe sunt, de fapt, monumentul incompetenței crase a celor care administrează viețile oamenilor. Să investești milioane în containere, dar să fii incapabil să finalizezi o clădire în 7 ani, este o insultă la adresa inteligenței și a demnității elevului.
Ne place să ne dăm șocați când copiii noștri devin apatici sau când neîncrederea lor în sistem explodează. Dar la ce ne așteptam? Când le furăm anii de formare și îi îngrădim într-un spațiu care urlă a „provizorat” și „abandon”, rezultatul este o generație care își va aminti de propria școală ca de un lagăr modernizat, nu ca de un templu al cunoașterii.
La final, întrebarea este una singură, iar cei responsabili ar trebui să dea socoteală în fața ei: Câte generații mai trebuie să fie „provizorii” pentru ca administrația UDMR din Sfântu Gheorghe să înțeleagă că demnitatea nu se măsoară în apartenența la o etnie sau în numărul de metri cubi ai unui container, ci în respectul pentru cel care stă în banca lui?
Dar cine mai are nevoie de respect, când avem containerul?
