Experiență DE-ZO-LAN-TĂ! Aceasta este descrierea, pe scurt, a întîlnirii cu o parte din personalul Ponderas Academic Hospital, din București. Autointitulat Centru de Excelență, da, spitalul dispune de dotări dintre cele mai moderene. Din păcate sînt deservite de personal fie nepriceput, fie dezinteresat, dar categoric neprofesionst. Iar pentru toate acestea pacienții trebuie să plătească prețuri astronomice. Chiar dacă asta înseamnă să ți se repete investigații și analize medicale pe care deja le ai și sînt de dată recentă, sau ți se „impun” unele care nu au nici o legătură cu boala pentru care te-ai internat. Ce-i drept, în schimbul sumei de peste 15.000 (cincisprezece mii) de lei pe care i-am plătit, nici pînă acum nu am aflat măcar diganosticul. Dar am trecut printr-un lung șir de nedreptăți și umilințe. Despre ce e vorba și cum au decurs lucrurile – în rîndurile de mai jos.
Începutul
Neavînd încotro, am ascultat lungul mesaj laudativ al robotului Mako, robot care „face minuni” împreună cu o echipă de supermedici chirurgi. De fapt, acesta a fost motivul pentru care am ales Ponderas: operația de prostată a soțului meu putea fi făcută de un robot asistat de niște oameni, deci riscurile erau mai mici. Într-un final am reușit să ajung, telefonic, la una dintre multele fete care răspund la call center. Am cerut o programare la Urologie pentru operație. „Aveți recomandare? Dacă nu, e necesară o consultație înainte”. După completarea fișei pacientului, am fost programați pentru consultație în ziua următoare (22 septembrie 2021), ora 15.15, la șeful Secției Urologie, doctorul George Tie. Pentru că locuim la aproximativ 100 de kilometri de București, din mai multe motive, am fost nevoiți să folosim, pentru transport, un taxi. Odată ajunși la spital, a început
„Distracția”
Cabinetul 4, unde am fost repartizați, era gol, iar aparținătorii altui pacient ne-au spus că „domnul doctor a urcat pînă la sală”. Am presupus că era vorba despre sala de operație. Cînd, la ora 15.45, am întrebat dacă există vreo șansă ca doctorul să mai apară, o asistentă, ușor iritată, ne-a explicat că „domnul doctor o să vină imediat”. Ce-i drept, a venit. Dar ne-a ignorat. După alt sfert de oră, aceeași asistentă, deja supărată: „Da, a venit domnul doctor, dar avea alți pacienți înaintea dumneavoastră! Ce voiați, să nu-i primească!?”
Nu, doamna asistentă, trebuia să-i primească, dar cînd pentru o consultație plătești 270 de lei (nu uitați că salariul minim net este 1386 de lei, iar pensia medie 1.600 de lei), te aștepți ca doctorul, dacă știe că are programări, să nu intre nici în sala de operație, nici în alte activități, ci să respecte orele de consultație. Iar dacă în mod real au apărut urgențe neprevăzute, care nu pot fi rezolvate decît de medicul respectiv, să delege consultațiile unui coleg. Sau măcar să aibă minima decență de a-și anunța întîrzierea.
În sfîrșit, la ora 16.04 am ajuns față în față cu doctorul Tie. Care era foc și pară că i se contestă dreptul de a lăsa pacienții să aștepte cît găsește el de cuviință sau are nevoie. S-a uitat superficial peste dosarul medical – despre consultație nici vorbă! -, a pus cîteva întrebări de complezență, apoi a decis că pentru a putea să pună un diagnostic are nevoie de un RMN al prostatei, „ca să știu dacă pot face puncție în vederea recoltării de biopsie. Deci vă faceți programare și după asta mai vedem. În plus, ați mai avea nevoie și de alte investigații medicale”. Dintre care, o parte, erau în dosarul medical pe care i l-am pus la dispoziție și care erau de dată recentă. Dar el „nu le-a văzut”. Sau dacă le-a văzut, n-a contat. Cum n-a contat nici faptul că are în față un octogenar, că omul are și alte maladii care îl macină, că deplasarea pe distanțe lungi ar putea chiar să-i vină de hac, la fel cum ar fi putut să se întîmple și în cazul în care pentru efectuarea tuturor investigațiilor „necesare” ar fi fost nevoie de programări care puteau să dureze chiar luni de zile. Abia la cererea noastră „și-a dat seama” că toate aceste investigații puteau fi făcute chiar în cadrul spitalului, în decurs de numai cîteva zile. Ba chiar mai mult: era ocazia perfectă de a face ceva ce se întîmplă în toate spitalele private, respectiv de a „confecționa” o grasă notă de plată.
Drept urmare, a sunat-o pe colega lui, doctorița Camelia Oprea, medic internist, care era de serviciu la Camera de Gardă Adulți și care pare la fel de bine instruită în privința modului în care te poate mulge de bani. Aici, am trecut printr-un adevărat
Calvar
Doctorița ne-a luat în primire, ne-a comunicat din start că „pentru internare pachetul minim e de 10.000 (da, zece mii) de lei”, i-a spus fetei de la recepție să-i facă fișă pacientului, apoi a dispărut fără o vorbă. După o vreme a venit o asistentă care voia să afle de la noi ce investigații medicale trebuie să facă soțul meu…??! Pînă la urmă, l-au instalat pe unul din cele zece paturi ale camerei de gardă. În încăpere: alte patru paturi ocupate, vreo șase medici, cam tot atîtea asistente și doi brancardieri.
Nu știu dacă a fost noroc sau ghinion că aveam un dosar medical complet și complex al soțului meu. Conștiincioasă, doctorița Oprea s-a apucat să-l studieze din scoarță-n scoarță. Între timp, după aproape o oră de cînd a fost așezat pe pat, soțului meu i s-a recoltat sînge pentru analizele de rutină. Chiar dacă le avea și erau dinainte cu mai puțin de o săptămînă. Au trecut „doar” două ore și ceva pînă să aibă rezultatele. Care erau gata după o jumătate de oră…
Între timp, i-am spus doctoriței că mă așteaptă un taxi și că, din moment ce motivul pentru care ne aflăm acolo este internarea în vederea efectuării de analize și investigații medicale, aș dori să se finalizeze formele de internare ca să pot plăti (n.a. – plata se face înainte, ca la curve) și apoi să plec. „Nu se poate să plecați încă, pentru că nu știm dacă îl internăm” !!! „Mai e nevoie de informații, de luat decizii, deci trebuie să mai rămîneți aici”. N-am avut cui să-i explic că informațiile le pot da și telefonic, iar deciziile oricum le ia soțul meu pentru că nu este nici arierat mintal, nici nu are afecțiuni care să-i afecteze discernămîntul.
Dar nesiguranța internării m-a obligat să rămîn pe loc…
Continuarea, dar nu finalul, mîine.
