Ziceți cu nu există Feți-Frumoși și balauri? Ce-ar fi copilăria fără ei? Ce-ar fi lumea fără mine, adică fără Dumnezeu? Vreme de nouă veșnicii, bunicul a fost stâncă în Gibraltar. În cea de a zecea, s-a pricopsit cu darul vorbirii…
– Stop, stop,stop! Oprește-te!… Ce-ai zis? Vrei să repeți? M-am pricopsit? Eu m-am pricopsit? Darul vorbirii ți-l las ție. Eu n-am nevoie de niciun dar, și cu atât mai puțin de cel al vorbirii. În veșnicia următoare, asta în care am intrat deja, cu acest dar, pe planeta asta, nu se va mai gândi. Nu va mai încerca nimeni să se cunoască pe sine. Se va inventa fiecare după cum îi va dicta interesul… Vorbe!
A doua zi, dimineață, să nu-mi cred ochilor! În locul stâncii care a fost bunicul, tronează o moviliță din lacrimi de râs. A învins plăcerea bucuriei.
Cu o zi în urmă, după discursul său despre darul vorbirii, mă înzestrase cu tot ce-a adunat și iubit el în cele nouă veșnicii. Îi văd și acum genele de sub care izbucnea bucuria de a povesti.
Tata, săracul, n-a avut multe zile. Forma capului său, cu timpul, din pricina ploilor, s-a transformat într-un fel de oală. Ploaia a rămas în ea și a lucrat acolo ce lucrează ploile. Eu nu știam ce sunt, cine sunt. Apărusem nitam-nisam. Ca să mă cunosc, la sfatul bunicului, m-am desenat pe mine, cu tot ce știam de la el că sunt. Și, iată, eram lumea! O aveam în față, pe planșetă. După chipul și asemănarea mea. Cu ființe care robotesc în grădini, cu râuri limpezi și oameni ca mine. Bunicul mă însuflețise cu tot ce era nevoie pentru a fi pe gustul lui, într-un fotoliu de orchestră, pe un norișor nemuritor. Nu eram stăpânul lumii. Nu sunt și nu voi fi nicioadată. Sunt un creator. Un hoinar, mai bine zis. Îmi place să umblu, să aflu întâmplări din lumea care sunt.
Iată-l pe Papa de la Roma. Chipurile, uns de mine. Vinde iertare în numele meu. Vinde indulgențe. Numai că eu nu ung Papi. Nu ung pe nimeni. Bunicul, nici atât. Nu suntem stăpâni. Eu pictez viață. Bunicul o descrie. Dacă Papa ar fi crezut în existența mea, n-ar fi riscat să fie afurisit de mine. E limpede: pentru el, eu nu existam. Îl unsesem Papă fără să exist.
Sunt, iată, în anul 1521. Dieta de la Worms se întrunește pentru a pecetlui excomunicarea lui Martin Luther, unul dintre aceia desenați de mine ca făcând parte din intimitatea mea, alături de Jan Hus, Margareta Porete și alții, nu prea mulți. Excomunicarea este hotărâtă de Papa de la Roma, cel care vinde indulgențe în numele meu.
Ascult. În linștea instalată brusc, bubuie vocea lui Martin:
Dacă Maiestatea Voastră Imperială şi Luminăţiile Voastre doriţi un răspuns direct, răspunsul meu, lipsit de întorsături, este următorul: Dacă Papa pretinde că are puterea de a elibera sufletele de păcate prin vânzarea de indulgențe, este excesiv de crud. Foloseşte un drept care nu i-a fost acordat, doar pentru cei cu bani şi lasă în mâinile Diavolului tocmai pe cei oropsiţi.
Vocea, cum îi tunetul, spune mai mult decât vorbele: Papa comite o ticăloşie. Vinde ce nu-i aparţine: iertarea divină. Jefuiește credincioşii în numele meu.
Martin continuă:
Dacă e să fiu excomunicat, atunci să fiu pedepsit prin zicerile Scripturii – căci eu nu dau crezare Papei sau Conciliilor. Aceştia s-au înşelat ori s-au contrazis adesea… Să fiu, deci, biruit prin scrierile sfinte în numele cărora sunt învinuit de erezie. Atunci conştiinţa mea va fi sub cuvântul Domnului. Fără de aceasta este anevoios, dăunător şi periculos să acţionez contrar conştiinţei. A socoti că iertările papale sunt atât de puternice încât să poată mântui un om, chiar dacă el, prin absurd, ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului, este o ticăloșie.
Papa Leon al X-lea, sub pretextul că strânge bani pentru renovarea catedralei San Pietro de la Roma, îl însărcinase pe dominicanul Tetzel să vândă indulgenţe. Acesta a lansat campania cu sloganul rușinos: „Cade banul în cutie, zboară sufletul în Paradis”.
Pentru Papă – continuă Martin – şi pletora de propovăduitori ai credinţei, din subordinea acestuia, credinţa în Dumnezeu e doar o îndemânare de papagal. Ca și credința, o vorbă, acolo. Popimea nu înţelege ce grăieşte. Folosește numele lui Dumnezeu sub imboldul stomacului, nu al conștiinței.
Înțeleg: Martin, începător în ale adevărului, nu poate ajunge de unul singur la cauzele supliciilor lui. Biserica s-a înstăpânit peste lume dându-se drept purtătoarea mea de cuvânt. Vânzarea indulgențelor dovedește că nu crede în existența mea.
Predicatorii pretind că indulgenţa posedă în sine o putere magică. Luther își folosește vocea de stentor:
Putere magică, spuneţi voi? Putere magică dată de cine? Temelia statului papal este un fals. Pelerinajele la Roma şi sărutarea picioarelor papei sunt păgâne. Ne-am săturat de dezmăţul papilor. Taina pocăinţei s-a deformat prin ruşinosul trafic al indulgenţelor. Înapoi la Evanghelie!
Răspund prinţi, principi, regi, nobili, ţărani, meşteşugari, comercianţi, precum și mulţi membri ai clerului.
Leon al X-lea emite bula Exurge Domine. 41 de teze din scrierile lui Luther sunt cenzurate ca eretice; este fixat termenul de 60 de zile pentru retractare. Luther răspunde printr-un pamflet intitulat Împotriva Bulei lui Antihrist. Susţinut de partizani, în special studenţi, arde în piaţa publică bula papală. Iată, spunea gestul său, îmi asum întreaga responsabilitate!
Papa îi cere împăratului să dispună executarea lui Luther. Mai-marii Bisericii, în unanimitate, îl declară pe Martin scos în afara legii, ceea ce însemna că poate fi capturat şi ucis de oricine. În plus, Papa dă un edict prin care porunceşte tuturor supuşilor imperiali să-l prindă pe Luther şi să-l predea autorităţilor. Este, de asemenea, interzisă citirea scrierilor lui.
Dar ce-mi văd ochii? Sunt pe drumul de întoarcere către Wittenberg. Martin este „răpit” de oamenii principelui elector al Saxoniei, Frederic al III-lea, care este şi fondatorul Universităţii din Wittenberg. Îl ascunde în castelul de la Wartburg. Mi se spune că în timpul cât stă ascuns la Wartburg, Luther, cunoscut sub numele de cavalerul Jorg, va traduce în germană Noul Testament, după originalul grecesc al lui Erasmus. Ceva mai târziu, avea să traducă şi Vechiul Testament, după originalul ebraic, ca mai apoi să tipărească întreaga Scriptură în limba germană, punând bazele limbii literare germane. Iată replica acestuia la divagațiile papilor învățați să se ascundă după vorbe puțin înțelese:
Am vrut să vorbesc nemţeşte, nu latineşte, nici greceşte. Nu trebuie să întrebi literele din limba latină cum să vorbeşti nemţeşte, ci întreabă despre asta pe mama de acasă, pe copiii de pe stradă, pe omul obişnuit din piaţă; uită-te la gura lor cum vorbesc şi ia-te după dânşii ca să ştii cum să tălmăceşti; şi atunci au să vadă că le vorbeşti pe limba lor. Iisus spune: ex abundentia cordis os loquitu. Dacă m-aş ţine de litere, aş tălmăci: din abundenţa inimii vorbeşte gura. Oare asta e nemţeşte? Care german înţelege aşa ceva? Ce altceva înseamnă pentru un german abundenţa inimii decât că Biblia e un fel de poezie? Aşa nu vorbeşte nici un german. Abundenţa inimii sună la fel când spui abundenţa sobei. Mama din casă şi omul obişnuit zic: cui îi e inima plină şi gura îi vorbeşte la fel. Asta înseamnă o germană bine vorbită; aşa m-am căznit eu să tălmăcesc, şi, din păcate, n-am nimerit-o totdeauna. Căci literele latineşti împiedică peste măsură să vorbeşti bine nemţeşte.
Îşi răcorise sufletul. „Catedrala” se dărâmase, dar nu în întregime. Și așa a rămas, știu bine, până astăzi. Dreasă cu țoale de nuntă pe dinafară și false credințe în Dumnezeu, în interior.
Pentru a putea ține strâns în pumn lumea de pe planșeta mea, Biserica sleiește puterile omului meu, îi îngenuncheză pornirile spre îndrăzneală și curaj în crude cazne botezate „mântuiri ale sufletului”. Eu îl urmăresc pe Luther. Nu-şi poate ierta anii lungi trăiți în ignoranţă, nici anevoia cu care urcase spre sine. În ciuda unei vieţi supuse privaţiunilor severe, avea impresia că nu va putea da ochii cu mine. Nu găsea niciunde un răspuns care să-l satisfacă. Papii care îi dăduseră rugului pe Jan Hus și Margareta Porete înșelaseră, mințiseră.
Sleit după flagelările la care-şi supunea corpul, nu simte nicio mulţumire. Vânare de vânt! Şi o ia de la capăt, mereu mai crud. Când mai multe zile nu se mai arată la faţă, prietenii intră în chilia sa şi-l găsesc întins, inconştient, pe jos. Aduc o lăută şi unul dintre ei începe să cânte. Își revine, mereu cu aceeaşi ciudă pe neputinţa de a simţi şi altceva decât contradicțiile din sufletul său. Este chinuit de gândul că, în ciuda atâtor posturi şi abţineri ascetice, nu are siguranţa mântuirii. Ispitele şi îndoielile îl devorează, scepticismul şi disperarea îl copleşesc. Zile şi nopţi este bântuit de viziuni cereşti. Există interdicţia de a vorbi; sunt doar două mese frugale pe zi, cea de a doua lipsind în zilele de post – zilele de post fiind o treime din zilele anului – călugării umblă cu ochii plecaţi şi-şi ţin mâinile vârâte în mânecile sutanei; se trezesc la ora trei pentru prima slujbă, slujbele ţinându-se de şase ori pe zi; n-au nici un fel de confort. În locurile stabilite, se aruncă la pământ, întinşi în formă de cruce, pentru a se ruga. Luther ține atât de strict toate regulile Ordinului, încât mai târziu îi va scrie prietenului său, Gelert: „Dacă un călugăr putea ajunge în cer prin monahism, eu aş fi fost acela!”
Din păcate, nu mă pot lăuda cu aritmetica mea. Nu știu a număra câte zile și ani au trecut de atunci. Mi se pare că azi, poruncile Pandemiei nu diferă mult de cele pe care le suporta Martin. Altă Biserică, aceleași pofte.
Înțeleg de ce Martin simte nevoia să-i scrie prietenului Gelert.
Cu acesta s-a împrietenit la Roma. Îl ajung din urmă. Îi sunt alături. Prima reacţie a lui Martin, la vederea Cetăţii Eterne, este o teamă pioasă. Se prosternează, ridică mâinile şi strigă: Te salut, o, Romă sfântă! Te salut, o, Romă sfântă! Plânge, şi mereu: Te salut, o, Romă sfântă! Observă gesturile unui pelerin. Gelert. Îl urmărește. Acesta pare la fel de copleșit ca și Martin de imaginea Romei sub încălțările sale prinse cu sfoară. Se înclină cu veneraţie în faţa sfintelor moaşte, urcă scara sfântă în genunchi. Vizitează aproximativ douăzeci de biserici. Și Câştigă multe indulgenţe pentru el şi pentru părinţii lui, pe care, morţi fiind, dorește să-i scoată din Purgatoriu şi să-i trimită în Paradis. Martin îi iese în față. Îl îmbrăţişează. Îi mărturisește că-i înţelege trăirile, care sunt şi ale lui. Fac schimb de adrese. Şi lungi întoarceri acasă. Îl urmez cu dificultate. În timpul uneia dintre aceste întoarceri află că un ţăran prins cu un rac din râul contelui Eppenstein este executat pentru încălcarea proprietăţii. Citește Scripturile. Nu găsește nicăieri un cuvânt despre împroprietăriri făcute de mine. Ce proprietate a încălcat sărmanul ţăran? Pământul cu râuri, munţi şi oceane e al tuturor celor născuţi, al celor ce se nasc şi se vor înmulți pe planșeta mea. Dar nu se miră. Peste oraş bântuie ciuma. Focuri mari încearcă să cureţe aerul. Şi dangătele clopotelor pentru morţi. Și murmurele celor care se roagă. Și căruţe cu morţi, de trei ori pe zi. Autoflagelări, rugi deznădăjduite spre ceruri, pelerinaje de pocăire. Principele de Anhalt, el însuşi călugăr cerşetor, străbate străzile oraşului cu umilinţă, desculţ şi autoflagelat. Cară cu el ce a primit de pomană. Simbol absurd în ochii celor căpătuiţi. Principele Saxoniei observă caustic: „La Leipzig avem trei lucruri cu totul deosebite, adică trei mănăstiri cărora nu le poţi găsi pereche. Prima, cea a Ordinului Predicatorilor: vinde tot anul grâu fără să aibă vreun ogor. Cel de-al doilea Ordin, cel al Călugărilor Cerşetori: face construcţii imense, dar n-are venituri. Cel de-al treilea, cel al Augustinilor: poartă sutane şi face o mulţime de copii, deşi nu au neveste”. În Erfurt funcţionează 22 de mănăstiri, 20 de biserici, 36 de capele, o duzină de biserici ale spitalelor; 2000 de studenţi învață în universităţi. Ospeţele se ţin lanţ şi nimeni nu se mai miră dacă măicuţele au unul sau doi copii. Cei care conduc mănăstirile nu au niciun fel de interes în a schimba acest mod de viaţă. Caută și îl ajut să găsească și sprijin în Epistola către romani a sfântului Pavel. Și acesta crede, ca toţi creştinii, că îndurarea Domnului se obţine prin indulgenţe, hagialâcuri, slujbe şi donaţii.
Luther îi scrie iar prietenului Gelert:
Credința, dragă prietene, nu o găseşti în afara ta, în fapte goale de conţinut, în slujbe şi pomeni. Credința este silinţa de a ajunge la tine. Ca să o auzi, trebuie să înveţi a-ți auzi limba ta. Şi o înveţi ascultând-o mereu, învăţând-o din experienţele proprii pe care le înduri. Simt în adâncul meu ceva ce nu sunt eu, ceva mai adânc decât mine. Ar vrea să iasă, dar n-aș recunoaște-o. Cum poate să ajungă la mine? Trăiesc iluzia că suntem doi. Sunt, de fapt, unul singur. La mine trebuie să ajung. Grea povară! Căci, tot aşa cum pasărea zburând nu se vede zburând, omul nu poate gândi şi în acelaşi să se vadă gândind. Nu ne este de nici un folos să ascultăm învăţături dacă nu le trăim. Cum aşa? vei zice. Răspunde pentru mine Sfântul Augustin. Dacă întrebi un păgân: „Unde este Dumnezeul tău?” acesta îţi va arăta statuile sale. Dacă sfărâmi acele statui, îţi va arăta un munte, un copac, o piatră oarecare pe care el a luat-o din albia unui râu şi a pus-o pe un soclu pentru a se prosterna înaintea ei. Mereu în afara lui. Vezi, îţi va zice arătând cu degetul obiectul adorat: „Iată Dumnezeul meu”. Tu râzi de piatra lui, sau o spargi, sau o arunci. Atunci, îţi va arăta orice poate folosi degetul, şi-ţi va spune: „Iată Dumnezeul meu!” Şi întorcându-se spre tine va striga: „Dumnezeul tău unde este?” La o asemenea întrebare, tu nu poţi arăta ochilor lui nimic pe care să-l vadă. Nu are ochi pentru a vedea ceea ce tu nu îi poţi arăta în mod real. Căci pe Dumnezeul tău îl vezi doar tu. Şi totuşi acesta este ceea ce există mai bun în tine. Iată de ce, prietene, afirm că Papa nu poate ierta nimic. Cu excepţia celor impuse prin propria-i autoritate. Papa l-a confiscat pe Dumnezeu şi-l călăreşte pentru sine. Se autoproclamă Dumnezeu. A făcut reguli despre postit, rugăciune şi mâncatul untului astfel încât cine ţine poruncile sale va fi mântuit şi cine nu, va fi al diavolului. A fermecat poporul cu închipuirea că mântuirea stă în a-i săruta lui picioarele şi-n alte făptuiri de acelaşi fel. Cineva construieşte biserici, altcineva merge în pelerinaj la sfintele moaşte, un al treilea posteşte sau se roagă, poartă o rasă, merge în picioarele goale sau face orice altceva de felul acesta. Niciuna din faptele astea nu are vreo putere să ne facă liberi, să ne ajute să fim noi înşine. Preoţii nu ne pot ajuta nicicum. Nu cunosc şi nu vor cunoaşte niciodată decât voinţa închipuită de ei, nicidecum a lui Dumnezeu. Copiii cresc în rătăcire; merg la biserică gândind că mântuirea înseamnă rugăciune, post şi a fi cuminte în timpul slujbei. O nimica toată. Atât pot propovăduitorii credinţei, asta înţeleg ei prin a fi credincios. Căutaţi adevărul, zice Scriptura, adevărul vă va face liberi. Adevărul din voi, nu din afara voastră. Sunteţi natură, sunteţi Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi altceva decât el însuşi.
Şi iată, constat abia acum, că o idee nouă pleacă de la Luther, cutreieră lumea pământeană:
Biserica n-a primit nicio avuție de la Dumnezeu. Are o singură bogăţie: credința. O bogăţie sufletească şi atât. Averile din curţile ei sunt provenite din bunurile celor păcăliţi că vin de la Dumnezeu. Nu viaţa în asceză şi izolare este plăcută Domnului, ci cea activă, plină de lucrare. Iar dacă diverse femei isterice se simt pătrunse de Duhul Sfânt în timpul pelerinajelor, ar trebui tratate cu o bâtă pentru a-l goni pe diavolul din ele.
Răspunsul lui Gelert vine ca o rugăciune pe muchia de stâncă rămasă de la bunicul meu. Îl anunţă pe Martin că olandezii ţes, în jurul afirmaţiilor sale din ultima vreme, o pânză de consideraţii contradictorii. Mai mult încurcă decât lămuresc.
Și alături, replica lui Martin:
Mă previi în legătură cu un eveniment important din viaţa mea: replica nedrept de contradictorie a fostului meu prieten Erasmus: „Unele sunt de înţeles, altele nu”. Observ că eşti la curent cu promptitudinea reacţiilor mele. Nădăjduiesc că nu teama a temperat scrisul tău, ci grija pentru acurateţea unei prietenii mult dragă mie.”
Într-adevăr, Erasmus punea înaintea carului, harul spiritului. Martin, pe acela al ascultării celui din tine, al Dumnezeului care ești. Cunoaște-te pe tine însuți.
Îi scrie încă o dată lui Gelert:
Pur şi simplu am învăţat, am predicat şi am scris Cuvântul lui Dumnezeu, al celui din mine. Apoi, în timp ce dormeam, sau în timp ce beam bere de Wittenberg împreună cu prietenii mei Philip şi Amsdorf, ascultam cuvântul Bisericii și vedeam tot mai clar cum Cuvântul papilor a slăbit papalitatea în aşa măsură cum niciodată un prinţ sau un împărat nu i-a făcut atâtea stricăciuni.
Erasmus doreşte o Republica Christiana în care Biserica are doar rolul de pedagog, de a-i învăţa pe oameni virtuţile creştine. Vezi până aici vreo disonanţă între mine şi fostul meu prieten? Şi nu uita, învăţătura lui a deschis larg porţile Reformei, îi datorez mult; lui şi tuturor umaniştilor. Mulţi mi-au rămas alături. Vezi, deci, că nu mă grăbesc să intru în arenă, ceea ce nu înseamnă că nu-i vor răspunde. I-am citit Tratatul despre liberul arbitru; mă pune la zid şi are dreptate. Trebuie să ne despărţim. În vreme ce el îl desparte pe om de Dumnezeu, îi conferă omului starea de independenţă, eu afirm, şi o fac cu tărie, că acest lucru nu este posibil. Dumnezeu nu este în afara omului. Sfântul Augustin spune și el că Dumnezeu îl apară pe om sau dimpotrivă, de undeva de deasupra lui şi în afara lui. Iar eu spun că omul este liber tocmai fiindcă este parte a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cuvântul. Cel cu care a fost întemeiat omul. Ţine-te de el, ascultă-l în tine şi vei fi liber. Principele elector al Saxoniei, Frederic cel Înţelept, salvatorul meu, îmi reproşează, într-o discuţie particulară, de la înălţimea funcţiei administrative, că, totuşi, libertatea de conştiinţă nu poate fi o bază de ajuns de temeinică pentru organizarea unei cetăţi. Atunci fiecare creştin s-ar crede Dumnezeu. S-ar încăiera Dumnezii între ei pentru a statornici care dintre ei este cel mai Dumnezeu. Ar domni haosul şi bunul plac. M-am încălzit la aceste vorbe; ochii îmi scăpărau… „Nu uitaţi, Excelenţa Voastră, i-am răspuns, că zicerea mea a fost şi este Libertatea de conştiinţă prin credinţă, adică ajungerea la el însuşi treptat, până la suflarea din urmă.” Şi Frederic a zis: „Cine poate controla dacă omul de care vorbeşti cunoaşte Legea lui Hristos şi ce anume din ea respectă şi ce nu?” Eu am răspuns: „Biserica, sire, a luat asupra sieşi, cu de la ea putere, acest control şi, după atâtea veacuri scurse în pedepse şi răsplătiri papale, lumea nu e cu nimic mai bună, elegant spus. Excelenţă, în adolescenţa mea chinuită de îndoieli am avut un prieten bun, Thomas. Părinţii lui urcaseră deja câteva trepte în ierarhia bisericească. Ne întâlneam zilnic, deşi era cu un an mai mare ca mine. N-avea alţi nătăfleţi. Exersa cu mine tehnica prozelitismului, cred. Vorbea despre plăcerile onaniei cu faţa învăpăiată, schimononistă de dorinţa de a-mi transmite propriile sale simţiri. Pe vremea aceea eram încremenit între temerile religioase şi poftele trupului. I-am mărturisit chinul meu şi el a făcut gestul de lehamite, respectiv, nu se aştepta la aşa ceva de la unul ca mine. «Ia aminte, a zis, pentru că a doua oară n-o mai spun. Cu ochii pierduţi încă în mrejele plăcerii, m-am dus la confesor şi i-am mărturisit păcatul. Am primit de la el o pedeapsă uşoară, fiind întâia oară. Să spun de câteva ori Tatăl Nostru. După aia n-a mai fost nevoie de confesor. Cunoşteam pedeapsa. Spuneam Tatăl Nostru şi, de fiecare dată, după voia trupului, extazul era de câteva ori mai intens… Mai catolic decât Papa, i-am urmat pilda, mă autoflagelam până-mi dădea sângele…» Marele Umanist pledează pentru libertatea spiritului. Eu pledez pentru libertatea de conştiinţă. Conştiinţa este vrerea de a te găsi, regăsi, nu de a te inventa cu dreptul spiritului liber al lui Erasmus. Navigatorul în pustietatea oceanului este liber. Ia-i Steaua Polară. La ce-i mai foloseşte libertatea spiritului? Spiritul care azi spune una şi mâine alta este cel care ne aruncă în haos. Spiritul liber îl strică pe om, îl extrage din puterea Domnului şi-l abandonează în ticăloşia de a căuta căile prin care să păcălească, să scape de pedeapsă: ţine post, sărută picioarele Papei, merge în pelerinaj la sfintele moaşte… Papa şi şleahta din jur sunt doctori? Şi eu sunt doctor. Sunt ei învăţaţi? Şi eu sunt învăţat. Sunt predicatori? Şi eu. Sunt teologi? Şi eu. Sunt disputatores? Şi eu. Sunt filozofi? Şi eu. Sunt dialecticieni? Şi eu. Scriu cărţi? Şi eu. Aceia care niciodată n-au studiat mai vârtos decât mine sunt cu toţii sfătuitorii mei, iar eu trebuie să fiu învăţăcelul tuturor. Eu pot să interpretez psalmii şi profeţii, ei nu pot; eu pot tălmăci în germană, ei nu pot; eu cunosc dialectica şi filozofia lor mai bine decât ei toţi laolaltă şi ştiu cu adevărat că nici unul dintre ei nu-l înţelege pe Aristotel. De s-ar găsi unul dintre ei toţi care să înţeleagă un cuvânt înainte sau un capitol din Aristotel, îmi dau capul. Eu nu spun decât adevărul: căci am fost crescut din tinereţe în învăţătura lor şi ştiu prea bine cât de adâncă şi cuprinzătoare este. Şi ei ştiu, de asemenea, tot atât de bine, că eu stăpânesc tot ceea ce ei cunosc. Şi totuşi ei se poartă cu mine ca şi cum aş fi un oaspete în arta lor, un oaspete care s-ar fi pripăşit într-o bună zi la casa lor şi care n-ar fi auzit nici ce învaţă ei pe alţii, nici n-ar fi văzut ce ştiu ei. Atât de grozav se laudă cu meşteşugul lor şi mă învaţă lucruri pe care eu le-am învăţat acum douăzeci de ani, când mi-am tocit tălpile ducându-mă la învăţătură încât aş putea să le răspund la toate plângerile şi ţipetele lor cu cântecul acelei târfe: de şapte ani ştiu că cuiele din potcoavă sunt de fier. De-acum înainte am să-i dispreţuiesc, cum i-am şi dispreţuit, atâta vreme cât se vor purta cum se poartă. Papalitatea şi preoţia catolică sunt împărăţia diavolului. O ciumă, o pedeapsă permisă de providenţa mânioasă a lui Dumnezeu care trebuie îndurată cu toată răbdarea. Sunt membri ai Bisericii în măsura în care scuipatul, mucii, puroiul, fecalele, urina, putoarea, râia, vărsatul, ulcerul şi sifilisul sunt părţi ale trupului. Oh! dacă aş putea, în sfârşit, să îmi imaginez un păcat enorm care să-i decepţioneze şi să înţeleagă odată că nu recunosc nici un păcat şi conştiinţa mea nu-mi reproşează niciunul!”
Cam așa merg lucrurile. Bucuria bunicului – stâncă față-n față cu imagini cerești – a adus-o în sufletul meu abia trezit la viață pe Margareta Porete. Prin ea l-am cunoscut pe Alexandru cel Mare și, odată cu acesta, m-am recunoscut pe mine urcând și prăbușindu-mă, de mă lua amețeala. Și dacă tot veni vorba, recunosc, de trăirile lui Martin mă simt vinovat, în Alexandru cel Mare am văzut omul care sunt și voi fi, urcând și prăbușindu-mă în gândire. Bunicul meu, întâiul Dumnezeu, așa cum am zis, a fost stâncă în Gibraltar. Mi-a transmis realitatea pe care n-o vedea, dar știa căpoate să existe și el nu voia să o ia în cârcă. Mi-a lăsat-o mie.
