Ziceți cu nu există Feți-Frumoși și balauri? Ce-ar fi copilăria fără ei? Ce-ar fi lumea fără Dumnezeu? Respectiv, fără mine? Bunicul meu a fost stâncă în Gibraltar. Cred că eram în a opta veșnicie când am început să simt și eu ca bunicul. Înainte de a se prăpădi, ros de vânturi, bunicul m-a înzestrat pe mine cu tot ce-a adunat și iubit el în cele opt veșnicii. Cel mai mult a iubit bucuria. Bucuria de a fi. Petrecea nopțile făță în față cu Universul și diminețile îmi povestea ce văzuse și trăise. Îi văd și acum genele de sub care izbucnea bucuria de a povesti. Tata n-a avut multe zile. Forma capului său, cu timpul, din pricina ploilor, s-a transformat într-un fel de oală. Ploaia a rămas în ea și a lucrat acolo ce lucrează ploile. Eu nu știam ce sunt, cine sunt. Apărusem nitam-nisam. Ca să mă cunosc, la sfatul bunicului, m-am desenat pe mine, cu tot ce știam de la el că sunt. Și, iată, eram lumea! O aveam în față, pe șevalet. Cu ființe care roboteau la grădini și la râurile cu ape limpezi. Bunicul mă însuflețise cu tot ce era nevoie pentru a fi pe gustul lui. Așezat într-un fotoliu de orchestră, pe un norișor nemuritor. Nu eram și nu sunt stăpânul lumii. Sunt un creator. Un hoinar, mai bine zis. Îmi place să umblu cu privirea și să aflu întâmplări din lumea pe care eu am desenat-o pe planșetă. Întâmplător, cam pe atunci, îmi ajunseseră la urechi vorbe cum că unul, Papa de la Roma, uns de mine, vindea indulgențe în numele meu. Nu unsesem niciodată un Papă. Nu ungeam în general. Bunicul meu, nici atât. Viața nu-l interesa. Gusta toate plăcerile bucuriei, mai puțin pe asta cu viața. O trecuse pe numele meu.
Și iată, anul 1521. Notat astfel de voi, pământenii. Pe planșeta mea, în dreptul acelui an, figura Dieta de la Worms. Se întrunea pentru a pecetlui excomunicarea lui, Martin Luther, unul dintre aceia desenați de mine ca făcând parte din sufletul meu. Alături de Jan Hus, Margareta Porete și alții, nu prea mulți. Excomunicarea era hotărâtă de Papa, cel care vindea indulgențe în numele meu. Biserica stăpânea lumea creștină. Ce nu-i plăcea ei, trimitea pe rug. Crimele ,se vede treaba, erau fapte bune, bisericești. Criminalii erau creștini unși de Dumnezeu, adică de mine. Tot niște papi ca ăsta, cu doar un veac în urmă, hotărâseră arderea pe rug a lui Jan Hus. Mai înainte cu alt veac păţise acelaşi lucru călugăriţa-scriitoare Margareta Porete.
Dar, iată, se făcu liniște în piață. În linștea lăsată fără nicio comandă, bubui vocea lui Martin, cel chemat la excomunicare.
Dacă Maiestatea Voastră Imperială şi Luminăţiile Voastre doriţi un răspuns direct, răspunsul meu, lipsit de întorsături, este următorul: Dacă Papa pretinde că are puterea de a elibera sufletele de păcate prin vânzarea de indulgențe, este excesiv de crud. Îşi foloseşte dreptul doar pentru cei cu bani şi lasă în mâinile Diavolului tocmai pe cei oropsiţi.
Vocea cum îi tunetul spunea mai mult decât vorbele: Papa comitea o ticăloşie. Vindea ce nu-i aparţinea: iertarea divină. Ce să vezi, jefuia credincioşii în numele meu.
Vorbitorul a continuat:
Dacă e să fiu excomunicat, atunci să fiu pedepsit prin zicerile Scripturii – căci eu nu dau crezare Papei sau Conciliilor. Aceştia s-au înşelat ori s-au contrazis adesea… Să fiu, deci, biruit prin scrierile sfinte în numele cărora sunt învinuit de erezie. Atunci conştiinţa mea va fi sub cuvântul Domnului. Fără de aceasta este anevoios, dăunător şi periculos să acţionez contrar conştiinţei. A socoti că iertările papale sunt atât de puternice încât să poată mântui un om, chiar dacă el, prin absurd, ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului, este o ticăloşie. Asta cu siluirea nu era pe gustul meu… Care Maica-Domnului?… A sfârșit zicând:
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
Greșea. Nu-mi era la îndemână să-l ajut. Doar eu îi desenasem și pe unii, și pe ceilalți. N-aș fi fost eu, dacă m-aș fi apucat să șterg și să desenez altceva, și tot așa…
Papa Leon al X-lea, sub pretextul că strânge bani pentru renovarea catedralei San Pietro de la Roma, îl însărcinase pe dominicanul Tetzel să vândă indulgenţe. Acesta a lansat campania cu sloganul caraghios: „Cade banul în cutie, zboară sufletul în Paradis”.
Pentru Papă – continuă Martin – şi pletora de propovăduitori ai credinţei din subordinea acestuia, credinţa în Dumnezeu e doar o îndemânare de papagal. Ca și credința, o vorbă, acolo. Popimea nu înţelege ce grăieşte. Folosește numele lui Dumnezeu sub imboldul stomacului, nu al conștiinței. Dacă ar crede în existenţa lui Dumnezeu nu şi-ar permite să ierte în numele acestuia. Ar risca să se trezească damblagiţi.
Martin, începător în ale adevărului, nu putea ajunge de unul singur la cauzele supliciilor lui. Biserica se înstăpânise peste lume dându-se drept purtătoarea mea de cuvânt. Dovedea că prin vânzarea indulgențelor nu credea în existența mea.
Predicatorii pretindeau că indulgenţa poseda în sine o putere magică. Şi cum Tetzel vindea indulgenţe în imediata vecinătate a Wittenberg-ului, la Jüterbog, Luther şi-a folosit vocea de stentor:
Putere magică, spuneţi voi? Putere magică dată de cine? Trebuie să te trezeşti, Germanie! Temelia statului papal este un fals. Pelerinajele la Roma şi sărutarea picioarelor papei sunt păgâne. Ne-am săturat de dezmăţul papilor. Taina pocăinţei s-a deformat prin ruşinosul trafic al indulgenţelor. Înapoi la Evanghelie!
La chemarea lui pentru o reformă naţională, am aflat mai târziu, au răspuns prinţi, principi, regi, nobili, ţărani, meşteşugari, comercianţi, precum și mulţi membri ai clerului.
Leon al X-lea emite bula Exurge Domine. 41 de teze din scrierile lui Luther sunt cenzurate ca eretice; este fixat termenul de 60 de zile pentru retractare. Luther răspunde printr-un pamflet intitulat Împotriva Bulei lui Antihrist. Susţinut de partizani, în special studenţi, arde în piaţa publică bula papală. Iată, spunea gestul său, îmi asum întreaga responsabilitate!
Papa îi cere împăratului să dispună executarea lui Luther. Ce fac mai-marii bisericii în unanimitate? Îl declară pe Martin scos în afara legii, ceea ce însemna că putea fi capturat şi ucis de oricine. În plus, dă un edict prin care porunceşte tuturor supuşilor imperiali să-l prindă pe Luther şi să-l predea autorităţilor. Era, de asemenea, interzisă citirea scrierilor lui. Într-o logică a oamenilor desenați de mine, ferocii bisericii ar fi trebuit, dimpotrivă, să oblige enoriașii să citească. Să vadă cu ochii lor nemernicia excomunicatului.
Martin, aflat sub puterea adevărurilor trăite cu pierderi grave în coșul cu sănătate, împacheta noua trăire astfel: câte vorbe, tot atâtea mișelii.
Iată însă ceva neașteptat de nimeni în afara lui: pe drumul de întoarcere către Wittenberg, a fost „răpit” de oamenii principelui elector al Saxoniei, Frederic al III-lea, care era şi fondatorul Universităţii din Wittenberg. Aceştia l-au ascuns în castelul de la Wartburg, unde a rămas mai multă vreme. În timpul cât a stat ascuns la Wartburg, Luther, cunoscut sub numele de cavalerul Jorg, a tradus în germană Noul Testament, după originalul grecesc al lui Erasmus. Ceva mai târziu, avea să traducă şi Vechiul Testament, după originalul ebraic, ca mai apoi, să tipărească întreaga Scriptură în limba germană, punând bazele limbii literare germane. Slavă mie! Martin a făcut ce era firesc să facă un om desenat în sufletul meu. Iată replica acestuia la divagațiile papilor învățați să se ascundă după vorbe puțin înțelese:
Am vrut să vorbesc nemţeşte, nu latineşte, nici greceşte. Nu trebuie să întrebi literele din limba latină cum să vorbeşti nemţeşte, ci întreabă despre asta pe mama de acasă, pe copiii de pe stradă, pe omul obişnuit din piaţă; uită-te la gura lor cum vorbesc şi ia-te după dânşii ca să ştii cum să tălmăceşti; şi atunci au să vadă că le vorbeşti pe limba lor. Iisus spune: ex abundentia cordis os loquitu. Dacă m-aş ţine de litere, aş tălmăci: din abundenţa inimii vorbeşte gura. Oare asta e nemţeşte? Care german înţelege aşa ceva? Ce altceva înseamnă pentru un german abundenţa inimii decât că Biblia e un fel de poezie? Aşa nu vorbeşte nici un german. Abundenţa inimii sună la fel când spui abundenţa sobei. Mama din casă şi omul obişnuit zic: cui îi e inima plină şi gura îi vorbeşte la fel. Asta înseamnă o germană bine vorbită; aşa m-am căznit eu să tălmăcesc, şi, din păcate, n-am nimerit-o totdeauna. Căci literele latineşti împiedică peste măsură să vorbeşti bine nemţeşte.
Îşi răcorise sufletul. Catedrala se dărâmase, dar nu în întregime. Și așa a rămas, știu bine, până astăzi. Dreasă cu țoale de nuntă pe dinafară și false credințe în Dumnezeul care sunt, în interior.
Nu-şi putea ierta anii lungi când se ura pentru ignoranţa sa, pentru anevoia cu care urcase spre el însuşi. În ciuda unei vieţi supuse privaţiunilor severe, avea impresia că nu va putea da ochii cu mine. Nu găsea niciunde un răspuns care să-l satisfacă. Papii care îi dăduseră rugului pe Jan Hus și Margareta Porete înșelaseră, mințiseră și nicio altă creatură, până la Martin Luther, nu îndrăznise să rostească adevărul.
Sleit după flagelările la care-şi supunea corpul, nu simţea nicio mulţumire. Vânare de vânt! Şi o lua de la capăt, mereu mai crud. Când mai multe zile nu s-a mai arătat la faţă, prietenii au intrat în chilia sa şi l-au găsit întins, inconştient, pe jos. Au adus o lăută şi unul dintre ei a început să cânte. Şi-a revenit, dar mereu cu aceeaşi ciudă pe neputinţa de a simţi şi altceva decât contradicțiile din sufletul său. Era chinuit de gândul că, în ciuda atâtor posturi şi abţineri ascetice, nu avea siguranţa mântuirii. Ispitele şi îndoielile îl devorau, scepticismul şi chiar disperarea îl copleşeau. Zile şi nopţi era bântuit de viziuni cereşti. Exista interdicţia de a vorbi; erau doar două mese frugale pe zi, cea de a doua lipsind în zilele de post – zilele de post fiind o treime din zilele anului – călugării umblau cu ochii plecaţi şi-şi ţineau mâinile vârâte în mânecile sutanei; se trezeau la ora trei pentru prima slujbă, slujbele ţinându-se de şase ori pe zi; n-aveau nici un fel de confort, iar în locurile stabilite se aruncau la pământ, întinşi în formă de cruce, pentru a se ruga. Ţinea atât de strict toate regulile Ordinului, încât mai târziu îi va scrie prietenului său, Gelert: „Dacă un călugăr putea ajunge în cer prin monahism, eu aş fi fost acela!”
Din păcate, nu mă pot lăuda cu aritmetica mea. Nu știu a număra câte zile și ani au trecut de atunci. Mi se pare că azi, poruncile Pandemiei nu diferă mult de cele pe care le suporta Martin.
Înțeleg acum de ce Martin simțise nevoia să-i scrie prietenului Gelert.
Cu acesta se împrietenise la Roma. Prima reacţie a lui Martin, la vederea cetăţii eterne, a fost o teamă pioasă; se prosterna, ridica mâinile şi striga: Te salut, o, Romă sfântă! Te salut, o, Romă sfântă! Plângea şi mereu: Te salut, o, Romă sfântă! După care a observat gesturile unui pelerin, înclinându-se cu veneraţie în faţa sfintelor moaşte, urcând scara sfântă în genunchi, vizitând aproximativ douăzeci de biserici şi câştigând multe indulgenţe pentru el şi pentru părinţii lui, pe care, morţi fiind, dorea să-i scoată din Purgatoriu şi să-i trimită în Paradis. L-a îmbrăţişat mărturisindu-i că-i înţelege trăirile care sunt şi ale lui. Au fost şi ale lui, că se vedea pe sine în adolescenţă. Au făcut schimb de adrese. Şi lungi întoarceri acasă. În timpul uneia dintre aceste întoarceri a aflat că un ţăran prins cu un rac din râul contelui Eppenstein era executat pentru încălcarea proprietăţii. Am citit scripturile, reflecta pe drum. N-am găsit nicăieri un cuvânt despre împroprietăriri făcute de Dumnezeu. Ce proprietate a încălcat sărmanul ţăran? Pământul cu râuri, munţi şi oceane e al tuturor celor născuţi, al celor ce se nasc şi se vor naşte în veac. Dar nu mă mir. Textele din Vulgata au fost traduse după cum le-a convenit papistaşilor. Peste oraş bântuia ciuma. Focuri mari încercau să cureţe aerul. Şi dangătele clopotelor pentru morţi, şi murmurele celor care se rugau. Căruţe cu morţi, de trei ori pe zi. Autoflagelări, rugi deznădăjduite spre ceruri, pelerinaje de pocăire. Principele de Anhalt, el însuşi călugăr cerşetor, străbătea străzile oraşului cu umilinţă, desculţ şi autoflagelat. Căra cu el ce a primit de pomană. Simbol absurd în ochii celor căpătuiţi. Principele Saxoniei observa caustic: „La Leipzig avem trei lucruri cu totul deosebite, adică trei mănăstiri cărora nu le poţi găsi pereche. Prima, cea a Ordinului Predicatorilor, vinde tot anul grâu fără să aibă vreun ogor. Cel de-al doilea Ordin, cel al Călugărilor Cerşetori, face construcţii imense, dar n-are venituri. Cel de-al treilea, cel al Augustinilor, poartă sutane şi face o mulţime de copii, deşi nu au neveste”. În Erfurt funcţionau 22 de mănăstiri, 20 de biserici, 36 de capele, o duzină de biserici ale spitalelor, 2000 de studenţi învățau în universităţi. Ospeţele se ţineau lanţ şi nimeni nu se mai mira dacă măicuţele au unul sau doi copii. Cei care conduceau mănăstirile nu vădeau niciun fel de interes de a schimba acest mod de viaţă. Am căutat și am găsit sprijin în Epistola către romani a sfântului Pavel. Crezuse, ca toţi creştinii, că îndurarea Domnului se obţine prin indulgenţe, hagialâcuri, slujbe şi donaţii.
Credința, dragă prietene, îi scria prietenului Gelert, nu o găseşti în afara ta, în fapte goale de conţinut, în slujbe şi pomeni. Credința este silinţa de a ajunge la tine. Ca să o auzi, trebuie să înveţi a-ți auzi limba. Şi o înveţi ascultând-o mereu, învăţând-o din experienţele proprii pe care le înduri. Simţeam în adâncul meu ceva ce nu eram eu, ceva mai adânc decât mine. Ar fi vrut să iasă, dar n-aș fi recunoscut-o. Cum era să ajung la mine? Trăiam iluzia că suntem doi. Eram, de fapt, unul singur. La mine trebuia să ajung. Grea povară! Căci, tot aşa cum pasărea zburând nu se vede zburând, omul nu poate gândi şi în acelaşi să se vadă gândind. Aflasem, însă, că nu ne era de nici un folos să ascultăm învăţături dacă nu le trăim. Cum aşa? vei zice. Răspunde pentru mine Sfântul Augustin. Dacă întrebi un păgân: „Unde este Dumnezeul tău?” acesta îţi va arăta statuile sale. Dacă sfărâmi acele statui, îţi va arăta un munte, un copac, o piatră oarecare pe care el a luat-o din albia unui râu şi a pus-o pe un soclu pentru a se prosterna înaintea ei. Mereu în afara lui. Vezi, îţi va zice arătând cu degetul obiectul adorat: „Iată Dumnezeul meu”. Tu râzi de piatra lui, sau o spargi, sau o arunci. Atunci, îţi va arăta orice poate folosi degetul, şi-ţi va spune: „Iată Dumnezeul meu!” Şi întorcându-se spre tine va striga: „Dumnezeul tău unde este?” La o asemenea întrebare, tu nu poţi arăta ochilor lui nimic pe care să-l vadă. Nu are ochi pentru a vedea ceea ce tu nu îi poţi arăta în mod real. Căci pe Dumnezeul tău îl vezi doar tu. Şi totuşi acesta este ceea ce există mai bun în tine. Iată de ce, prietene, afirm că Papa nu poate ierta nimic. Cu excepţia celor impuse prin propria-i autoritate. Papa l-a confiscat pe Dumnezeu şi-l călăreşte pentru sine. Se autoproclamă Dumnezeu. A făcut reguli despre postit, rugăciune şi mâncatul untului astfel încât cine ţine poruncile sale va fi mântuit şi cine nu, va fi al diavolului. A fermecat poporul cu închipuirea că mântuirea stă în a-i săruta lui picioarele şi-n alte făptuiri de acelaşi fel. Cineva construieşte biserici, altcineva merge în pelerinaj la sfintele moaşte, un al treilea posteşte sau se roagă, poartă o rasă, merge în picioarele goale sau face orice altceva de felul acesta. Niciuna din faptele astea nu are vreo putere să ne facă liberi, să ne ajute să fim noi înşine. Preoţii nu ne pot ajuta nicicum. Nu cunosc şi nu vor cunoaşte niciodată decât voinţa închipuită de ei, nicidecum a lui Dumnezeu. Copiii cresc în rătăcire; merg la biserică gândind că mântuirea înseamnă rugăciune, post şi a fi cuminte în timpul slujbei. O nimica toată. Atât pot propovăduitorii credinţei, asta înţeleg ei prin a fi credincios. Căutaţi adevărul, zice Scriptura, adevărul vă va face liberi. Adevărul din voi, nu din afara voastră. Sunteţi natură, sunteţi Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi altceva decât el însuşi.
Şi iată că în acest timp o idee nouă, plecată de la Luther, cutreiera lumea pământeană:
Biserica n-a primit nicio avuție de la Dumnezeu. Are o singură bogăţie: credința. O bogăţie sufletească şi atât. Averile din curţile ei sunt provenite din bunurile celor păcăliţi că vin de la Dumnezeu. Nu viaţa în asceză şi izolare este plăcută Domnului, ci cea activă, plină de lucrare. Iar dacă diverse femei isterice se simt pătrunse de Duhul Sfânt în timpul pelerinajelor, ar trebui tratate cu o bâtă pentru a-l goni pe diavolul din ele.
Răspunsul prietenului a venit ca o rugăciune pe muchia de stâncă rămasă de la bunicul meu. Îl anunţa pe Martin că olandezii ţes, în jurul afirmaţiilor sale din ultima vreme, o pânză de consideraţii contradictorii. Mai mult încurcă decât lămuresc. Și alături, replica lui Martin:
Mă previi în legătură cu un eveniment important din viaţa mea: replica nedrept de contradictorie a fostului meu prieten Erasmus: „Unele sunt de înţeles, altele nu”. Observ că eşti la curent cu promptitudinea reacţiilor mele. Nădăjduiesc că nu teama a temperat scrisul tău, ci grija pentru acurateţea unei prietenii mult dragă mie.”
Într-adevăr, Erasmus punea înaintea carului, harul spiritului. Martin, pe acela al ascultării celui din tine, al Dumnezeului care ești. Cunoaște-te pe tine însuți.
Îi va scrie prietenului său:
Pur şi simplu am învăţat, am predicat şi am scris Cuvântul lui Dumnezeu, al celui din mine. Apoi, în timp ce dormeam, sau în timp ce beam bere de Wittenberg împreună cu prietenii mei Philip şi Amsdorf, ascultam cuvântul Bisericii și vedem tot mai clar cum Cuvântul papilor a slăbit papalitatea în aşa măsură încât niciodată un prinţ sau un împărat nu i-a făcut atâtea stricăciuni.
Erasmus doreşte o Republica Christiana în care Biserica are doar rolul de pedagog, de a-i învăţa pe oameni virtuţile creştine. Vezi până aici vreo disonanţă între mine şi fostul meu prieten? Şi nu uita, învăţătura lui a deschis larg porţile Reformei, îi datorez mult; lui şi tuturor umaniştilor. Mulţi mi-au rămas alături. Vezi, deci, că nu mă grăbesc să intru în arenă, ceea ce nu înseamnă că nu-i vor răspunde. I-am citit Tratatul despre liberul arbitru; mă pune la zid şi are dreptate. Trebuie să ne despărţim. În vreme ce el îl desparte pe om de Dumnezeu, îi conferă omului starea de independenţă, eu afirm, şi o fac cu tărie, că acest lucru nu este posibil. Dumnezeu nu este în afara omului. Ştiu, o spune la fel şi Sfântul Augustin. Că omul are o existenţă de sine stătătoare. Dumnezeu îl apară sau dimpotrivă, de undeva de deasupra lui şi în afara lui. Iar eu spun că omul este liber tocmai fiindcă este parte a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cuvântul. Ţine-te de el, ascultă-l în tine şi vei fi liber. Principele elector al Saxoniei, Frederic cel Înţelept, salvatorul meu, îmi reproşează într-o discuţie particulară, de la înălţimea funcţiei administrative, că, totuşi, libertatea de conştiinţă nu poate fi o bază de ajuns de temeinică pentru organizarea unei cetăţi. Atunci fiecare creştin s-ar crede Dumnezeu. S-ar încăiera Dumnezii între ei pentru a statornici care dintre ei este cel mai Dumnezeu. Ar domni haosul şi bunul plac. M-am încălzit la aceste vorbe; ochii îmi scăpărau… „Nu uitaţi, Excelenţa Voastră, i-am răspuns, că zicerea mea a fost şi este Libertatea de conştiinţă prin credinţă. Credinţă, respectiv, curăţirea omului şi ajungerea la el însuşi treptat, până la suflarea din urmă. Omul nu ajunge să ia cunoştinţă de el însuşi atâta timp cât trăieşte.” Şi Frederic a zis: „Cine poate controla dacă omul de care vorbeşti cunoaşte Legea lui Hristos şi ce anume din ea respectă şi ce nu?” Eu am răspuns: „Biserica, sire, a luat asupra sieşi, cu de la ea putere, acest control şi, după atâtea veacuri scurse în pedepse şi răsplătiri papale, lumea nu e cu nimic mai bună, elegant spus. Excelenţă, în adolescenţa mea chinuită de îndoieli am avut un prieten bun, Thomas. Părinţii lui urcaseră deja câteva trepte în ierarhia bisericească. Ne întâlneam zilnic, deşi era cu un an mai mare ca mine. N-avea alţi nătăfleţi. Exersa cu mine tehnica prozelitismului, cred. Vorbea despre plăcerile onaniei cu faţa învăpăiată, schimononistă de dorinţa de a-mi transmite propriile sale simţiri. Pe vremea aceea eram încremenit între temerile religioase şi poftele trupului. I-am mărturisit chinul meu şi el a făcut gestul de lehamite, respectiv, nu se aştepta la aşa ceva de la unul ca mine. Ia aminte, a zis, pentru că a doua oară n-o mai spun: «Cu ochii pierduţi încă în mrejele plăcerii, m-am dus la confesor şi i-am mărturisit păcatul. Am primit de la el o pedeapsă uşoară, fiind întâia oară. Să spun de câteva ori Tatăl Nostru. După aia n-a mai fost nevoie de confesor. Cunoşteam pedeapsa. Spuneam Tatăl Nostru şi de fiecare dată după voia trupului extazul era de câteva ori mai intens… Mai catolic decât Papa, i-am urmat pilda, mă autoflagelam până-mi dădea sângele…» Marele Umanist pledează pentru libertatea spiritului. Eu pledez pentru libertatea de conştiinţă. Conştiinţa este vrerea de a te găsi, regăsi, nu de a te inventa cu dreptul spiritului liber al lui Erasmus. Navigatorul în pustietatea oceanului este liber. Ia-i Steaua Polară. La ce-i mai foloseşte libertatea spiritului? Spiritul care azi spune una şi mâine alta este cel care ne aruncă în haos. Spiritul liber îl strică pe om, îl extrage din puterea Domnului şi-l abandonează în ticăloşia de a căuta căile prin care să păcălească, să scape de pedeapsă: ţine post, sărută picioarele Papei, merge în pelerinaj la sfintele moaşte… Papa şi şleahta din jur sunt doctori? Şi eu sunt doctor. Sunt ei învăţaţi? Şi eu sunt învăţat. Sunt predicatori? Şi eu. Sunt teologi? Şi eu. Sunt disputatores? Şi eu. Sunt filozofi? Şi eu. Sunt dialecticieni? Şi eu. Scriu cărţi? Şi eu. Aceia care niciodată n-au studiat mai vârtos decât mine sunt cu toţii sfătuitorii mei, iar eu trebuie să fiu învăţăcelul tuturor. Eu pot să interpretez psalmii şi profeţii, ei nu pot; eu pot tălmăci în germană, ei nu pot; eu cunosc dialectica şi filozofia lor mai bine decât ei toţi laolaltă, şi ştiu cu adevărat că nici unul dintre ei nu-l înţelege pe Aristotel. De s-ar găsi unul dintre ei toţi care să înţeleagă un cuvânt înainte sau un capitol din Aristotel, îmi dau capul. Eu nu spun decât adevărul: căci am fost crescut din tinereţe în învăţătura lor şi ştiu prea bine cât de adâncă şi cuprinzătoare este. Şi ei ştiu de asemenea, tot atât de bine, că eu stăpânesc tot ceea ce ei cunosc. Şi totuşi ei se poartă cu mine ca şi cum aş fi un oaspete în arta lor, un oaspete care s-ar fi pripăşit într-o bună zi la casa lor şi care n-ar fi auzit nici ce învaţă ei pe alţii, nici n-ar fi văzut ce ştiu ei. Atât de grozav se laudă cu meşteşugul lor şi mă învaţă lucruri pe care eu le-am învăţat acum douăzeci de ani, când mi-am tocit tălpile ducându-mă la învăţătură încât aş putea să le răspund la toate plângerile şi ţipetele lor cu cântecul acelei târfe: de şapte ani ştiu că cuiele din potcoavă sunt de fier. De-acum înainte am să-i dispreţuiesc, cum i-am şi dispreţuit, atâta vreme cât se vor purta cum se poartă. Papalitatea şi preoţia catolică sunt împărăţia diavolului. O ciumă, o pedeapsă permisă de providenţa mânioasă a lui Dumnezeu care trebuie îndurată cu toată răbdarea. Sunt membri ai bisericii în măsura în care scuipatul, mucii, puroiul, fecalele, urina, putoarea, râia, vărsatul, ulcerul şi sifilisul sunt părţi ale trupului. Oh! dacă aş putea, în sfârşit, să îmi imaginez un păcat enorm care să-i decepţioneze şi să înţeleagă odată că nu recunosc nici un păcat şi conştiinţa mea nu-mi reproşează niciunul!”
Cam așa merg lucrurile. Bucuria bunicului – stâncă față-n față cu imagini cerești – a adus-o în sufletul meu abia trezit la viață pe Margareta Porete. Prin ea l-am cunoscut pe Alexandru cel Mare și, odată cu acesta, m-am recunoscut pe mine urcând și prăbușindu-mă, de mă lua amețeala. Și dacă tot veni vorba, recunosc, de trăirile lui Martin mă simt vinovat, în Alexandru cel Mare am văzut omul care sunt și voi fi, urcând și prăbușindu-mă în gândire. Bunicul meu, întâiul Dumnezeu, așa cum am zis, a fost stâncă în Gibraltar. Mi-a transmis realitatea pe care n-o vedea, și el nu voia să o ia în cârca sa. Mi-a lăsat-o mie.