Există Dumnezeu! Respectiv, punctulețul care pompeză eternitate. Ce-ar fi lumea fără Dumnezeu? Respectiv, fără bunicul meu. Eram în a opta veșnicie când am dat peste el. O stâncă fără cap. O baniță în care se strângea apa de ploaie. Odată ajuns acolo, tot ce, până atunci, îmi păruse important, se dovedea a fi fără valoare.
Înainte de a rămâne și fără aprovizionarea cu apă, ros de vânturi, bunicul m-a înzestrat pe mine cu tot ce-a adunat și iubit el în cele opt veșnicii. Milioane și milioane de ani. Petrecea nopțile făță în față cu Universul și diminețile îmi povestea ce văzuse și trăise. Îi văd și acum genele de sub care izbucnea bucuria de a povesti. Mă desena pe mine, cu tot ce știam de la el că sunt. Un hoinar. Întâmplător, cam pe atunci, îmi ajunseseră la urechi vorbe cum că unul, Papa de la Roma, uns de mine, vindea indulgențe în numele meu. Nu unsesem niciodată un Papă. Nu ungeam în general. Bunicul meu, nici atât. Viața nu-l interesa. Gusta toate plăcerile bucuriei, mai puțin pe asta cu viața. Înainte de a dispărea, o trecuse pe numele meu.
Și iată, anul 1521. Ceva mușca. Mușca ordinea. Pe planșeta mea, în dreptul acestui an, figura Dieta de la Worms. Urma să fie pecetluită excomunicarea lui Martin Luther. Unul dintre desenații de mine ca făcând parte din rădăcina bunicului meu. Alături de Jan Hus, Margareta Porete și alții. Rădăcina dădea rod. Începea colonizarea portugheză în Brazilia. Prin „Actul de Supremație”, Henric al VIII-lea, care n-a putut obține, din partea Papei, divorțul de Caterina de Aragon, se proclamă căpetenie a Bisericii Angliei în detrimentul Romei. Orașul Tunis este recucerit de Carol Quintul. Calvin se refugiază la Basel. Pizzaro întemeiază Peru și începe cucerirea statului Chile. Mușcătura de pe planșetă nu durea. Întemeia.
Excomunicarea era hotărâtă de Papa, cel care vindea indulgențe în numele meu. Biserica stăpânea lumea creștină. Ce nu-i plăcea ei, trimitea pe rug. Crimele erau fapte bune, bisericești. Criminalii erau creștini unși de Dumnezeu, adică de mine.Tot niște papi ca ăsta, cu doar un veac în urmă, hotărâseră arderea pe rug a lui Jan Hus. Mai înainte cu un veac păţise acelaşi lucru călugăriţa-scriitoare Margareta Porete.
… Se lăsă liniștea în piață. În linștea venită de la sine, bubui vocea celui chemat la excomunicare:
– Dacă Maiestatea Voastră Imperială şi Luminăţiile Voastre doriţi un răspuns direct, răspunsul meu, lipsit de întorsături, este următorul: Dacă Papa pretinde că are puterea de a elibera sufletele de păcate prin vânzarea de indulgențe, este excesiv de crud. Îşi foloseşte dreptul doar pentru cei cu bani şi lasă în mâinile Diavolului tocmai pe cei oropsiţi.
Vocea cum îi tunetul spunea mai mult decât vorbele: Papa comitea o ticăloşie. Vindea ce nu-i aparţinea: iertarea divină. Jefuia credincioşii în numele meu.
Vorbitorul a continuat:
– Dacă e să fiu excomunicat, atunci să fiu pedepsit prin zicerile Scripturii – căci eu nu dau crezare Papei sau Conciliilor. Aceştia s-au înşelat ori s-au contrazis adesea… Să fiu, deci, biruit prin scrierile sfinte în numele cărora sunt învinuit de erezie. Atunci, conştiinţa mea va fi sub cuvântul Domnului. Fără de aceasta este anevoios, dăunător şi periculos să acţionez contrar conştiinţei. A socoti că iertările papale sunt atât de puternice încât să poată mântui un om, chiar dacă el, prin absurd, ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului, este o ticăloşie.
Asta cu siluirea nu era pe gustul meu… Care Maica Domnului?…
A sfârșit zicând:
– Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
Greșea. Iar mie nu-mi era la îndemână să-l ajut. Doar eu îi desenasem și pe unii, și pe ceilalți. Nu aș fi fost eu, dacă m-aș fi apucat să șterg și să desenez altceva, și tot așa…
Papa Leon al X-lea, sub pretextul că strânge bani pentru renovarea catedraleiSsan Pietro de la Roma, îl însărcinase pe dominicanul Tetzel să vândă indulgenţe. Acesta a lansat campania cu sloganul caraghios: „Cade banul în cutie, zboară sufletul în Paradis”.
Porțile deschise fărădelegilor n-aveau opreliști…
Va continua.
