Dacă întrebi o ființă de peste veacuri „Unde este Dumnezeul tău?”, aceasta îţi va arăta statuile sale. Dacă sfărâmi acele statui, îţi va arăta un munte, un copac, o piatră oarecare pe care ea a luat-o din albia unui râu şi a pus-o pe un soclu pentru a se prosterna înaintea ei.
Tu râzi de piatra lui, sau o spargi, sau o arunci. Atunci, îţi va arăta orice lucru spre care poate îndrepta degetul, şi-ţi va spune: „Iată Dumnezeul meu!” Şi întorcându-se spre tine va striga: „Dumnezeul tău unde este?”
La o asemenea întrebare, tu nu poţi arăta nimic ochilor acelei fințe. Nu are ochi pentru a vedea ceea ce tu nu îi poţi arăta în mod real. Pe Dumnezeul tău îl vezi doar tu.
Bunicul era Dumnezeul meu. Era în mine, auzeam clipocitul apei din capul lui, și-n clipa următoare vedeam stânca veche de deasupra Gibraltarului – chipul său iubit și totodată detestatat de necredința lui în mine, nepotul său. L-aș fi contestat cu toată plăcere avută în mine. Îmi era imposibil. Pe măsură ce mă îndepărtam de el, apărea în spatele meu, veșnic acolo. Știa totul. Era totul.
Această convingere mă legitimează să afirm că Papa nu poate ierta nimic. Papa l-a confiscat pe bunicul şi-l călăreşte pentru sine. A făcut reguli despre postit, astfel încât cine ţine poruncile sale va fi mântuit şi cine nu, va fi al diavolului. A fermecat poporul cu închipuirea că mântuirea stă în a-i săruta lui picioarele şi-n alte făptuiri de acelaşi fel. Cineva construieşte biserici, altcineva merge în pelerinaj la sfintele moaşte, un al treilea posteşte sau se roagă, poartă o rasă, merge în picioarele goale sau face orice altceva de felul acesta. Niciuna din faptele astea nu are vreo putere să ne facă liberi, să ne ajute să fim noi înşine. Preoţii nu ne pot ajuta nicicum. Nu cunosc şi nu vor cunoaşte niciodată decât voinţa închipuită de ei, nicidecum a bunicului meu. Copiii cresc în rătăcire; merg la biserică gândind că mântuirea înseamnă rugăciune, post şi a fi cuminte în timpul slujbei. O nimica toată. Atât pot propovăduitorii credinţei strigam prin piețele în care eram singurul care mă auzea. Asta înţeleg ei prin a fi credincios. Căutaţi adevărul, zice Scriptura, adevărul vă va face liberi. Adevărul din voi, nu din afara voastră. Sunteţi natură, sunteţi bunicul! Dumnezeu nu poate fi altceva decât el însuşi.
Biserica n-a primit nicio avuție de la bunicul. Are o singură bogăţie, credința. O bogăţie sufletească şi atât. Averile din curţile ei sunt provenite din bunurile celor păcăliţi că vin de la Dumnezeu. Nu viaţa în asceză şi izolare este plăcută bunicului, v-o spun eu, cel îndoit de el. Iar dacă diverse femei isterice se simt pătrunse de Duhul Sfânt în timpul pelerinajelor, ar trebui tratate cu o bâtă pentru a-l goni pe diavolul din ele. Marele Alexandru cel Mare, copilul care gândea ca mine, după ce a învins totul în lume a zis: „Am avut totul și totul era nimic.” Și bunicul i-a zis glumind: „Hha-ha, «nimic», cum zici tu, au fost pretenețiile tale. Totul este viață. Corect ar fi «Am avut totul și totul era viață»”.
Un nor de fum se despletea peste țărmurile Gibraltarului, unul de felul celui care îi anunță pe romani de învestirea noului Papă. Nu putea fi o ispravă a bunicului, decât dacă acceptăm că a avut o elibarare digestivă involuntară.
Și bunicul vorbea sub de sub poalele norilor de fum, ca să nu audă urechile mele. „Sigur ați auzit deja de Martin, cel născut pe timpul nepotului meu. În timp ce bea bere de Wittenberg împreună cu prietenii Philip şi Amsdorf, le mărturisea: În adolescenţa mea chinuită de îndoieli am avut un prieten bun, Thomas. Părinţii lui urcaseră deja câteva trepte în ierarhia bisericească. Ne întâlneam zilnic, deşi era cu un an mai mare ca mine. N-avea alţi nătăfleţi. Exersa cu mine tehnica prozelitismului, cred. Vorbea cu faţa învăpăiată, schimononistă de dorinţa de a-mi transmite propriile sale simţiri despre plăcerile onaniei. Pe vremea aceea eram încremenit între temerile religioase şi poftele trupului. I-am mărturisit chinul meu şi el a făcut gestul de lehamite, respectiv, nu se aştepta la aşa ceva de la unul ca mine. Ia aminte, a zis, pentru că a doua oară n-o mai spun. Cu ochii pierduţi încă în mrejele plăcerii, m-am dus la confesor şi i-am mărturisit păcatul. Am primit de la el o pedeapsă uşoară, fiind întâia oară. Să spun de câteva ori Tatăl Nostru. După aia n-a mai fost nevoie de confesor. Cunoşteam pedeapsa. Spuneam Tatăl Nostru şi, de fiecare dată după voia trupului, extazul era de câteva ori mai intens… Mai catolic decât Papa, i-am urmat pilda, mă autoflagelam până-mi dădea sângele…”
Nu vorbea Martin Luther, cel pe care-l urmam în ulița întunecată de rugi de iertare, de implorări la salvare, de străfunduri de ignoranță. Era luminos.
Și Luther a continuat:
E tot ce a putut face religia din puștii veacurilor. Eu pledez pentru libertatea de conştiinţă. Conştiinţa este vrerea de a te găsi, regăsi, nu de a te inventa. Navigatorul, în pustietatea oceanului, este liber. Ia-i Steaua Polară. La ce-i mai foloseşte libertatea spiritului? Spiritul care azi spune una şi mâine alta este cel care ne aruncă în haos. Spiritul liber îl strică pe om, îl extrage din puterea Domnului şi-l abandonează în ticăloşia de a căuta căile prin care să păcălească, să scape de pedeapsă: ţine post, sărută picioarele Papei, merge în pelerinaj la sfintele moaşte…
Papa şi şleahta din jur sunt doctori? Şi eu sunt doctor. Sunt ei învăţaţi? Şi eu sunt învăţat. Sunt predicatori? Şi eu. Sunt teologi? Şi eu. Sunt disputatores? Şi eu. Sunt filozofi? Şi eu. Sunt dialecticieni? Şi eu. Scriu cărţi? Şi eu. Aceia care niciodată n-au studiat mai vârtos decât mine sunt cu toţii sfătuitorii mei, iar eu trebuie să fiu învăţăcelul tuturor. Eu pot să interpretez psalmii şi profeţii, ei nu pot; eu pot tălmăci în germană, ei nu pot; eu cunosc dialectica şi filozofia lor mai bine decât ei toţi laolaltă, şi ştiu cu adevărat că nici unul dintre ei nu-l înţelege pe Aristotel. De s-ar găsi unul dintre ei toţi care să înţeleagă un cuvânt înainte sau un capitol din Aristotel, îmi dau capul. Eu nu spun decât adevărul: căci am fost crescut din tinereţe în învăţătura lor şi ştiu prea bine cât de adâncă şi cuprinzătoare este. Şi ei ştiu, de asemenea, tot atât de bine, că eu stăpânesc tot ceea ce ei cunosc. Şi totuşi ei se poartă cu mine ca şi cum aş fi un oaspete în arta lor, un oaspete care s-ar fi pripăşit într-o bună zi la casa lor şi care n-ar fi auzit nici ce învaţă ei pe alţii, nici n-ar fi văzut ce ştiu ei. Atât de grozav se laudă cu meşteşugul lor şi mă învaţă lucruri pe care eu le-am învăţat acum douăzeci de ani, când mi-am tocit tălpile ducându-mă la învăţătură încât aş putea să le răspund la toate plângerile şi ţipetele lor cu cântecul acelei târfe: de şapte ani ştiu că potcoava are cuie de fier. De-acum înainte am să-i dispreţuiesc, cum i-am şi dispreţuit, atâta vreme cât se vor purta cum se poartă. Papalitatea şi preoţia catolică sunt împărăţia diavolului. O ciumă, o pedeapsă permisă de providenţa mânioasă a lui Dumnezeu care trebuie îndurată cu toată răbdarea. Sunt membri ai Bisericii în măsura în care scuipatul, mucii, puroiul, fecalele, urina, putoarea, râia, vărsatul, ulcerul şi sifilisul sunt părţi ale trupului. Oh! dacă aş putea, în sfârşit, să îmi imaginez un păcat enorm care să-i decepţioneze şi să înţeleagă odată că nu recunosc nici un păcat şi conştiinţa mea nu-mi reproşează niciunul!
Cam așa merg lucrurile. Bucuria bunicului-stâncă față-n față cu imagini cerești, a adus-o în sufletul meu abia trezit la viață pe Margareta Porete. Și, odată cu ea, m-am recunoscut pe mine urcând și prăbușindu-mă. Dcă tot veni vorba, recunosc, de trăirile lui Martin mă simt vinovat. Bunicul meu de stâncă mi-a transmis realitatea pe care, credeam eu, el n-o vedea. Realitatea era el.
I-am văzut lacrimile de piatră și, dacă l-am întrebat ce sunt, m-a afurisit. Lacrimile dispăreau dimineața. Și când nu s-a mai întâmplat, au rămas martore până astăzi. Stânca a devenit nisip. Adolf, din păcate pentru el, nu a avut puterea să se statornicească la una dintre culori. Tumultuos, după chinuri ale cugetului cum puțini copii au cunoscut, s-a înveșmântat prea degrabă în culori alese de cei pe care voia să-i cucerească.
Nisipul nu-i mai îngreuna bunicului vederea. Suferea de un sentiment nerodit întreg, acela al eroicei păci. Era plămădit, la rându-i, din aluatul lumii dospit în covata intereselor Bisericii.
P.S. Dumnezeu nu a pedepsit nicio fărădelege a Bisericii.
SFÂRȘIT
