Digul speranţei, iniţiativă Realitatea tv gen Mihai Tatulici. Ciopor de oficialităţi. Fiecare duce în raniţa de soldat discursul de mareşal.
Şi o femeie. Aparatul de filmat urcă pe picioarele înămolite, insistă pe nădragii ponosiţi… Şi iată, ochii. Aprigi în durere. Apele au despuiat-o de toată agoniseala pricopsită în Italia. Pe locul casei mistuite de năpastă niciodată nu va mai fi nimic. Dar va rămâne. Zice, cui să-mi las părinţii? Şi ochii… Operatorul pare hipnotizat, nu se poate desprinde de ei. Focuri bengale.
Tatulici trece microfonul cioporului de oficialităţi. Vizita doamnei Udrea, planuri de reabilitare, comisii de analiză… Ca acum patru ani, ca acum doi ani, ca peste doi ani… Şi mereu.
Şi din nou ochii bravei femei. Care se sting treptat. Colţurile gurii obosesc în dezamăgire. O altă femeie: o femeie învinsă. De deşertăciune.