Se trezise brusc.Cu sfârşitul visului sub pleoape. Ţintuia la perete o femeie tânără şi o pălmuia. N-o mai văzuse, nu semăna cu cineva din viaţa reală. O pălmuia, o privea în ochi şi gândea, acolo-n vis, instantaneu, că i se întâmplă un lucru ciudat. Nu faptul de a pălmui, ceea ce nu făcuse vreodată. O mira, dezarmând-o, ceea ce citea în ochii rivalei, căci, înţelegea, gelozia era pricina pierderii firii. Ochii amantei nu arătau nimic din ce-i dădea dreptul superioritatea din catifelarea pielii şi frăgezimea sânilor adolescentini. Dimpotrivă. Ochii, ochii aceia ca ai ei demult, cereau ieratare. Şi nu femeii care-şi pierduse supleţea şoldurilor şi provocarea buzelor, ci artistei care fusese, măreţiei ei trecute. Simţea umezeala ochilor şi prin ea, căldura forţei de a ţine piept dezastrului. Şi încercând să reintre în vis, ca-necatul de pai, aluneca, aluneca, aluneca…
Şi înghiţind otrava, izbuti să mai scrie: Nu, nu mai are rost… sunt doar artistă.
Nu uitaţi:în fiecare dimineaţă,în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii.
Tot aici puteti să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.