Am sărbătorit apariţia romanului „Sentinţa” la restaurantul „Club 80”. Cu foşti colegi de facultate. Şi a fost bine şi am râs mult. Şi ospătăriţa parcă ne cunoştea de când lumea şi era cheagul dintre noi.
Dar mai mult şi mai mult se conversa ea cu Mihai Cornel. Căci Cornel are ochii verzi; şi mai are şi chelie; o chelie ca pepenele galben.
Şi Relu Brezan i-a zis ospătăriţei; „De ce îl preferi pe cheliosul de Cornel, mai sunt doi cu chelie printre noi. Şi aşa era: şi Vali Gheorghe avea chelie; şi mai avea chelie şi Mircea Pandele.
Şi-a zis Mircea Pandele: „Băieţi, nu ştiu de ce, cum simţiţi voi, dar eu mă simt ca acasă. Şi atunci am tăcut şi n-am mai râs. Şi a fost o secundă de linişte.
Şi Cristel a zis: „Iată semnul bătrâneţii: am redevenit copii; dospim şi coace în noi un dor neîmpăcat, dorul familiei. Şi nu al familiei pe care o avem acum, ci al aceleia care a fost şi nu va mai fi nicicând; murim treptat tânjind să redevenim o clipă ce-am fost de mult; murim de dor.
Şi-am râs, dar nu mai era râsul de până atunci.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.