Iată întrebarea: Ne putem continua existenţa, ca naţie, fără profesori şi medici? Sau fără Băsescu, Patriciu şi compania?
Dacă admitem că fără dascăli şi medici o naţie încetează a mai fi naţie, admitem implicit şi altceva. Că cine îi dispreţuieşte este corp străin ţării. Şi că el trebuie extirpat, cauterizat sau alungat.
Şi o spun despuiat de pofte pamfletare. Căci mai departe de aici o ţară nu poate înainta. Pe loc nu poate rămâne. Face implozie. Sau începe să cangreneze şi sucombă sufocată în propriu-i puroi.
Ţara e ţinută în vitrina FMI precum bărbatul care-şi ţinea soacra moartă la fereastră pentru a-i lua pensia. Sigur, cum zicea Stolojan, o ţară nu moare. Da: ţara fără profesori şi medici, pe un peron de gară pustie, aşteptând să treacă un vapor.
Nu uitaţi: în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.
