Nu contează dacă eşti restaurant cu tonomat, sau centru de înfrumuseţare unde televizorul este fixat pe un post muzical. Încă de la începutul acestei săptămîni Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UNPFR) aplică o nouă taxă. Cea pentru muzica ambientală. Nu din alte motive, dar lumea cumpără tot mai puţin acest produs, iar din această cauză industria de resort nu mai are destui bani pentru fiţe.
Reunuiţi tocmai la Cluj pentru o problemă de ordin naţional, reprezentanţii UNPFR şi cei ai ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), ambele cu sediul în Bucureşti, au organizat -pe 5 mai-, o conferinţă de presă pentru “a aduce la cunoştinţa societăţilor comerciale că folosirea muzicii în spaţiile publice necesită licenţă de utilizare… iar taxa, variabilă, va fi plătită de către unităţile hoteliere, restaurante, unităţi comerciale, supemarketuri, cabinete muzicale, saloane cosmetice, organizatori de spectacole, transportatori, persoane fizice autorizate şi orice unitate economică ce foloseşte muzica în spaţii publice”.
Reprezentanţii autorităţilor au inventat şi o mască pentru noul bir: grija socială. “Industria muzicală este creatoare de locuri de muncă şi are o contribuţie importantă la produsul intern brut. Producţiile muzicale, filmul, industria de software şi publicitatea înregistrează o mare creştere ca industrii, ocupând un loc important în economie şi societate. În anul 2005, un procent de 3,75% din forţa de munca din Romania era angajată în aceste industrii de natură creatoare, care generau concomitent şi 5,45% din PIB. În acest context, dată fiind scăderea vânzărilor operelor pe suporturi fizice (cd-uri in special), o parte importantă a veniturilor producătorilor, compozitorilor şi interpreţilor provine din remuneraţiile obţinute din drepturile conexe, inclusiv remuneraţii pentru comunicarea publică a muzicii lor”.
Despre nunţile ţigăneşti care deranjează cartiere întregi nu s-a spus nimic… Dar, aşa cum se vede, măsura nu a fost luată pe baza situaţiei actuale, ci pe baza rezultatelor din urmă cu cinci ani, cînd economia românească mergea de-adevăratelea, iar metodologia de colectare există încă din decembrie 2006, cînd a fost publicată în Monitorul Oficial nr.982. De ce nu s-a aplicat pînă acum nu se spune, dar potrivit UNPFR, “valoarea remuneraţiilor pentru licenţa de comunicare publică a muzicii ambientale este rezonabilă. Variază în principal în funcţie de suprafaţa spaţiului în care se foloseşte muzica şi de tipul de activitate, fiind diferenţiată şi pentru mediile rural/ urban. De exemplu, un bar mic/ mediu din zona rurală plateşte 10 lei lunar pentru licenţa de comunicare publică a muzicii, iar unul similar din oraşe sau staţiuni turistice, plateşte 20 de lei/ lună. Remuneraţia platită de o pensiune este de 12 lei/ lună în mediul rural şi de 20 de lei/ luna în mediul urban”.
Trecînd peste faptul că este vorba despre o taxă şi nu despre remuneraţie, cu aceasta s-au terminat şi explicaţiile publice oferite viitorilor plătitori prin intermediul presei. Iar colectorii şi-au spus, pesemne, că şi aşa au dat dovadă de prea multă transparenţă. Nu de alta, dar la conferinţa de presă au fost prezenţi şi reprezentanţi ai Poliţiei, Jandarmeriei şi Gărzii Financiare, instituţii care prin simpla prezenţă au dat asigurarea că vor avea grijă ca noua taxă să fie colectată.
Dovada a venit chiar de la reprezentanţii UNPFR care au explicat că deşi se află abia la începutul popularizării acestei măsuri, dar vor face, pe bani publici, un veritabil turneu prin ţară ca să anunţe pe toată lumea , “O dată cu informarea utilizatorilor prin intermediul presei au început şi o serie de inspecţii amănunţite la agenţii economici din judetul Cluj pe tot parcursul saptămânii 3-10 mai şi în perioadele urmatoare”.
Aşadar, nu se ştie în ce temei legal se aplică această măsură, de cînd datează reglementarea respectivă, informarea publică a început abia pe 5 mai, dar controalele şi sancţiunile au demarat pe data de 3 mai. Şi e abia începutul.